AVVA DOROTEI CUVANTUL 10 PENTRU CA S UMBL M PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTE S ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine: Arsenie, []AVVA DOROTEICUVANTUL 10 PENTRU CA S UMBL M PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTES ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine: Arsenie, nevoieste-te sa-ti castigi ceea ce ai cugetat cand ai iesit din lume! Iar noi, ne aflam in mare lenevire, si nici pentru ce am lasat lumea nu stim, nici ce lucru este ceea ce am hotarat sa savarsim. Pentru aceea, nu numai ca nu sporim, ci si pururea ne scarbim. Aceasta ni se pricinuieste ca nu suntem cu luare aminte si cu paza in inima noastra. Ca de am vrea cu tot dinadinsul sa ne nevoim putin, nu ne-am scarbi atat de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru ca desi are cineva osteneala la inceput, dar putin cate putin sporeste inainte si apoi cu odihna savarseste faptele cele bune, ca vazand Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Caci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar si vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu si spre osardie si apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange si primeste duh, adica nevoieste-te si vei dobandi fapta cea buna. Eu cand invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult ma osteneam si cand mergeam sa iau invatatura, adica (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar daca nu am incetat silindu-ma, mi-a ajutat Dumnezeu, si atat m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa stiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Si cu toate ca aveam prieteni si eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa ma duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara cand ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie ma scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei si apoi ma intorceam iarasi la chilia mea, indeletnicindu-ma cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu ma grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, si asa, orice gaseam pranzeam, insa cartea nu lipsea de langa mine, ci si mancand ma plecam si citeam pe dansa. Chiar si cand ma culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas si de ma fura putintel somnul, indata saream iarasi la citire. Seara, dupa ce ma intorceam de la vecernie si aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Si atata eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu ma indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atata ravna si pofta ca sa se deprinda si sa se imbogateasca, cu atat mai vartos spre fapta buna. Si asa simteam un indemn si o mare indraznire din aceasta pilda.

Deci, si din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca si sa glumeasca. Caci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste si cu altceva decat cu acel mestesug, asa si cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua si noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa sa se deprinda si sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa asa, nu numai ca nu sporesc, ci se si tulbura totdeauna si se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc si greseste. Pentru aceasta si acel sfant batran a zis: Umblati pe calea cea imparateasca si masurati si milurile (pluralul de la mila unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atat lucrul cel peste masura (adica ipervoli) cat si cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adica elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea imparateasca . Sfantul Vasile zice: Cumpanire dreapta a inimii se face, cand nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adica fapta cea buna . Ca si cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea si aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc si acei viermi apoi mananca lemnul; si precum fierul din sinesi facand rugina, aceea il roade, si moliile strica hainele din care se fac; tot asa si sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare si apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste . Tot asa si rautatea pe cei rai, pe care o vedem si la bolile trupesti. Cand cineva iese din randuiala si nu-si chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale si din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarasi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este si rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adica: smerenia este in mijlocul mandriei si al fatarniciei; tot asa si cucernicia este in mijlocul rusinii si al obrazniciei, asa si celelalte fapte bune. Deci, cand se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu si macar ca il vezi mancand, band, dormind si el ca si ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cand nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adica spre prinos, sau spre lipsa si i se pricinuieste boala, care precum am zis, este rautatea.

Iara dar, aceasta este calea cea imparateasca, pe care au umblat toti sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adica unde se afla, la ce loc, a ajuns si la ce stare a venit. Caci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Si iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc si raman, altii zece si inceteaza, altii pana la jumatatea caii si ostenesc, iar altii abia ies din cetate si raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori insa se intampla de merg doua trei mile de loc si apoi gresesc drumul si umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate si ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Asa suntem si noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume si am venit la manastire, avand toti un cuget, adica, sa castigam fapte bune. Insa unii am inceput putintel si am ramas, altii mai mult si am statut, altii pana la jumatatea caii si ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii si in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarasi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru si ramanem afara din cetate si nimic nu ne...