PATRIARHIA ROMÂNĂ (1925-2025):100 DE ANI ÎN SLUJBA POPORULUI ȘI STATULUI ROMÂN
Recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane a fost un prim pas si act oficial pentru instituirea patriarhului in fruntea Bisericii romane. In Biserica Ortodoxa, expresia maxima a autocefaliei o reprezinta organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci cand o Biserica autocefala devine Biserica majoritara a unui neam, respectiva Biserica este ridicata la rangul de []Recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane a fost un prim pas si act oficial pentru instituirea patriarhului in fruntea Bisericii romane.
In Biserica Ortodoxa, expresia maxima a autocefaliei o reprezinta organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci cand o Biserica autocefala devine Biserica majoritara a unui neam, respectiva Biserica este ridicata la rangul de Patriarhie, iar intaistatatorul sau este proclamat patriarh (din grecescul, compus din patrie si primul).
De origine apostolica, Biserica Ortodoxa Romana s-a nascut din predica Sfantului Apostol Andrei in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, in vechia provincie romana Scythia Minor, astazi Dobrogea. Organizata mai intai ca arhiepiscopie autocefala cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxa Romana s-a dezvoltat rapid pe intreg teritoriul romanesc.
Astfel, in secolul al XIV-lea, in cele doua principate romanesti suverane, Moldova si Tara Romaneasca, existau deja doua mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefala din 1401) si Mitropolia Ungrovlahiei (autocefala din 1359).
Ca urmare a unificarii celor doua principate romanesti si a crearii Romaniei in anul 1859, cele doua mitropolii ortodoxe romanesti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxa Romana, ce avea ca intaistatator pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu resedinta la Bucuresti.
In 1885 Patriarhia Ecumenica a trimis tomosul de autocefalie Bisericii Romane si cate o enciclica celorlalte Patriarhii si Biserici Ortodoxe autocefale, vestind-le ca a recunoscut autocefalia Bisericii romane. Desi autocefalia Bisericii romane a fost recunoscuta abia in 1885, Biserica romana s-a bucurat de o autonomie asemanatoare autocefaliei inca de la inceputul organizarii politice a Tarii Romanesti si a Moldovei.
La 9 mai 1877, s-a proclamat independenta de stat a Romaniei, act consfintit apoi prin jertfele de sange ale ostasilor romani in razboiul din 1877-1878 impotriva imperiului otoman.
Se intelege ca dupa cucerirea independentei de stat a Romaniei, a crescut si prestigiul tarii in afara granitelor ei. A crescut insa si autoritatea Bisericii romane, incat era necesara acum si dobandirea formala a independentei sau autocefaliei sale. Pentru context aditional se pot vedea si incercarile facute sub Alexandru Cuza pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane sa devina fapt implinit: Prin atitudinea sa ferma in neintelegerea cu Patriarhia de Constantinopol, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a facut un prim pas spre recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe.
Dupa inlaturarea lui Cuza din scaunul domnesc (11 februarie 1866), problema autocefaliei a stagnat pentru cativa ani. Era limpede insa pentru oricine ca se facuse un insemnat pas inainte si ca nu se putea renunta la lupta pana la recunoasterea acestei autocefalii de catre Patriarhia Ecumenica. In insasi Constitutia promulgata la 30 iunie 1866 se preciza astfel: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane neatarnata de orice chiriarhie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica Ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor. In Legea organica din 1872, ca si in regulamentele care au urmat, Biserica romana era numita din nou autocefala , desi aceasta calitate nu-i fusese inca recunoscuta de drept.
Dupa Razboiul de Independenta, patriarhul Ioachim III (1878-1884) a crezut ca poate ajunge la unele tratative cu guvernul roman. De pilda, in 1879, cand i s-a cerut binecuvantarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari alesi de Sfantul Sinod, a facut anumite obiectii cu privire la Legea organica si mai ales cu privire la autocefalia Bisericii romane, declarand ca nu o recunoaste.
La pretentia patriarhului ca Mitropolia Ungrovlahiei s-ar afla sub suprema suzeranitate spirituala a scaunului ecumenic, mitropolitul primat Calinic Miclescu a aparat cu demnitate autocefalia Bisericii romane, dovedind cu temeiuri canonice si istorice ca patriarhul nu are niciun drept de amestec in treburile ei.
Raporturile Bisericii si ale statului roman cu Patriarhia nu s-au imbunatatit, ci dimpotriva, s-au inasprit la inceputul anului 1882, prin doua fapte.
Astfel, la 9 martie 1882, luandu-se in discutie in Camera Deputatilor modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorinta ca primatul Bisericii Ortodoxe Romane sa fie ridicat la treapta de patriarh, iar in Oltenia sa se creeze o mitropolie, cu resedinta la Craiova. Peste cateva zile, la 25 martie 1882, s-a sfintit pentru prima data la romani Sfantul Mir, in catedrala mitropolitana din Bucuresti, fireste, fara consimtamantul Patriarhiei ecumenice.
Afland despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis mitropolitului Ungrovlahiei si tuturor celorlalti ierarhi din Romania , o scrisoare plina de mustrari si invinuiri, invocand din nou drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Romane.
Scrisoarea patriarhala din 10 iulie 1882 a fost pusa in discutia Sfantului Sinod, in sedinta sa din 23 octombrie 1882. Membrii inaltului for au incredintat pe invatatul episcop Melchisedec Stefanescu al Romanului sa intocmeasca un raport temeinic, prin care sa spulbere toate invinuirile aduse de patriarh, raportul fiind aprobat si semnat de membrii Sfantului Sinod in sedinta din 23 noiembrie 1882, si apoi inaintat Patriarhiei.
Dupa Primul Razboi Mondial, Romania si-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina si Transilvania) aflate pana atunci sub stapaniri straine, formand astfel Romania Mare (1 Decembrie 1918).
In mod spontan, ortodocsii romani din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxa Romana, reusindu-se pentru prima oara in istorie unificarea Ortodoxiei romanesti.
Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Romane a crescut foarte mult in sanul Ortodoxiei si in relatiile ei cu celelalte Biserici crestine din lume.
Ca o consecinta a acestei evolutii a aparut si ideea ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane la rang de Patriarhie, ce a gasit imediat o larga sustinere in intreaga societate romaneasca.
Astfel, in 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publica un articol intitulat Necesitatea infiintarii patriarhatului in care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi inaltata la rang de Patriarhie.
In aceeasi perioada, Alexandru Lepadatu, ministru al cultelor, publica articolul Infiintarea patriarhatului in Biserica Ortodoxa Romana , in care sublinia prestigiul moral, cultural si material castigat de Biserica noastra in cadrul Ortodoxiei.
In sedinta din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cernauti a adoptat un memoriu in care sustinea ideea infiintarii Patriarhiei Romane si l-a inaintat mitropolitului primat pentru a-l prezenta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.
Cu aceeasi convingere, in 11 decembrie 1924, Preasfintitul parinte Dionisie Erhan, episcop-vicar al Eparhiei Chisinaului, ii adresa mitropolitului primat Miron Cristea o scrisoare in care spunea ca, dupa ce poporul nostru, condus de Sfanta Biserica, a trecut prin atatea greutati si a ajuns in sfarsit la intregirea fireasca, adunand intr-un...
In Biserica Ortodoxa, expresia maxima a autocefaliei o reprezinta organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci cand o Biserica autocefala devine Biserica majoritara a unui neam, respectiva Biserica este ridicata la rangul de Patriarhie, iar intaistatatorul sau este proclamat patriarh (din grecescul, compus din patrie si primul).
De origine apostolica, Biserica Ortodoxa Romana s-a nascut din predica Sfantului Apostol Andrei in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, in vechia provincie romana Scythia Minor, astazi Dobrogea. Organizata mai intai ca arhiepiscopie autocefala cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxa Romana s-a dezvoltat rapid pe intreg teritoriul romanesc.
Astfel, in secolul al XIV-lea, in cele doua principate romanesti suverane, Moldova si Tara Romaneasca, existau deja doua mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefala din 1401) si Mitropolia Ungrovlahiei (autocefala din 1359).
Ca urmare a unificarii celor doua principate romanesti si a crearii Romaniei in anul 1859, cele doua mitropolii ortodoxe romanesti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxa Romana, ce avea ca intaistatator pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu resedinta la Bucuresti.
In 1885 Patriarhia Ecumenica a trimis tomosul de autocefalie Bisericii Romane si cate o enciclica celorlalte Patriarhii si Biserici Ortodoxe autocefale, vestind-le ca a recunoscut autocefalia Bisericii romane. Desi autocefalia Bisericii romane a fost recunoscuta abia in 1885, Biserica romana s-a bucurat de o autonomie asemanatoare autocefaliei inca de la inceputul organizarii politice a Tarii Romanesti si a Moldovei.
La 9 mai 1877, s-a proclamat independenta de stat a Romaniei, act consfintit apoi prin jertfele de sange ale ostasilor romani in razboiul din 1877-1878 impotriva imperiului otoman.
Se intelege ca dupa cucerirea independentei de stat a Romaniei, a crescut si prestigiul tarii in afara granitelor ei. A crescut insa si autoritatea Bisericii romane, incat era necesara acum si dobandirea formala a independentei sau autocefaliei sale. Pentru context aditional se pot vedea si incercarile facute sub Alexandru Cuza pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane sa devina fapt implinit: Prin atitudinea sa ferma in neintelegerea cu Patriarhia de Constantinopol, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a facut un prim pas spre recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe.
Dupa inlaturarea lui Cuza din scaunul domnesc (11 februarie 1866), problema autocefaliei a stagnat pentru cativa ani. Era limpede insa pentru oricine ca se facuse un insemnat pas inainte si ca nu se putea renunta la lupta pana la recunoasterea acestei autocefalii de catre Patriarhia Ecumenica. In insasi Constitutia promulgata la 30 iunie 1866 se preciza astfel: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane neatarnata de orice chiriarhie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica Ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor. In Legea organica din 1872, ca si in regulamentele care au urmat, Biserica romana era numita din nou autocefala , desi aceasta calitate nu-i fusese inca recunoscuta de drept.
Dupa Razboiul de Independenta, patriarhul Ioachim III (1878-1884) a crezut ca poate ajunge la unele tratative cu guvernul roman. De pilda, in 1879, cand i s-a cerut binecuvantarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari alesi de Sfantul Sinod, a facut anumite obiectii cu privire la Legea organica si mai ales cu privire la autocefalia Bisericii romane, declarand ca nu o recunoaste.
La pretentia patriarhului ca Mitropolia Ungrovlahiei s-ar afla sub suprema suzeranitate spirituala a scaunului ecumenic, mitropolitul primat Calinic Miclescu a aparat cu demnitate autocefalia Bisericii romane, dovedind cu temeiuri canonice si istorice ca patriarhul nu are niciun drept de amestec in treburile ei.
Raporturile Bisericii si ale statului roman cu Patriarhia nu s-au imbunatatit, ci dimpotriva, s-au inasprit la inceputul anului 1882, prin doua fapte.
Astfel, la 9 martie 1882, luandu-se in discutie in Camera Deputatilor modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorinta ca primatul Bisericii Ortodoxe Romane sa fie ridicat la treapta de patriarh, iar in Oltenia sa se creeze o mitropolie, cu resedinta la Craiova. Peste cateva zile, la 25 martie 1882, s-a sfintit pentru prima data la romani Sfantul Mir, in catedrala mitropolitana din Bucuresti, fireste, fara consimtamantul Patriarhiei ecumenice.
Afland despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis mitropolitului Ungrovlahiei si tuturor celorlalti ierarhi din Romania , o scrisoare plina de mustrari si invinuiri, invocand din nou drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Romane.
Scrisoarea patriarhala din 10 iulie 1882 a fost pusa in discutia Sfantului Sinod, in sedinta sa din 23 octombrie 1882. Membrii inaltului for au incredintat pe invatatul episcop Melchisedec Stefanescu al Romanului sa intocmeasca un raport temeinic, prin care sa spulbere toate invinuirile aduse de patriarh, raportul fiind aprobat si semnat de membrii Sfantului Sinod in sedinta din 23 noiembrie 1882, si apoi inaintat Patriarhiei.
Dupa Primul Razboi Mondial, Romania si-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina si Transilvania) aflate pana atunci sub stapaniri straine, formand astfel Romania Mare (1 Decembrie 1918).
In mod spontan, ortodocsii romani din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxa Romana, reusindu-se pentru prima oara in istorie unificarea Ortodoxiei romanesti.
Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Romane a crescut foarte mult in sanul Ortodoxiei si in relatiile ei cu celelalte Biserici crestine din lume.
Ca o consecinta a acestei evolutii a aparut si ideea ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane la rang de Patriarhie, ce a gasit imediat o larga sustinere in intreaga societate romaneasca.
Astfel, in 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publica un articol intitulat Necesitatea infiintarii patriarhatului in care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi inaltata la rang de Patriarhie.
In aceeasi perioada, Alexandru Lepadatu, ministru al cultelor, publica articolul Infiintarea patriarhatului in Biserica Ortodoxa Romana , in care sublinia prestigiul moral, cultural si material castigat de Biserica noastra in cadrul Ortodoxiei.
In sedinta din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cernauti a adoptat un memoriu in care sustinea ideea infiintarii Patriarhiei Romane si l-a inaintat mitropolitului primat pentru a-l prezenta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.
Cu aceeasi convingere, in 11 decembrie 1924, Preasfintitul parinte Dionisie Erhan, episcop-vicar al Eparhiei Chisinaului, ii adresa mitropolitului primat Miron Cristea o scrisoare in care spunea ca, dupa ce poporul nostru, condus de Sfanta Biserica, a trecut prin atatea greutati si a ajuns in sfarsit la intregirea fireasca, adunand intr-un...
