Cuvânt la Duminica a 7-a dupã Paști – Rugãciunea lui Iisus (In 17, 1-13) – Legãtura frãțeascã
Preot Gheorghe MANOLE In rugaciunea Sa pentru Sine, pentru apostoli si pentru toti credinciosii, Hristos ne arata ca relatiile dintre membrii Bisericii trebuie sa aiba drept model comuniunea si unitatea dintre El si Dumnezeu-Tatal. Atunci, intr-adevar, Biserica nu va putea fi biruita niciodata de portile iadului. De aceea, prima putere pe care vrajmasul cauta s-o []Preot Gheorghe MANOLEIn rugaciunea Sa pentru Sine, pentru apostoli si pentru toti credinciosii, Hristos ne arata ca relatiile dintre membrii Bisericii trebuie sa aiba drept model comuniunea si unitatea dintre El si Dumnezeu-Tatal. Atunci, intr-adevar, Biserica nu va putea fi biruita niciodata de portile iadului. De aceea, prima putere pe care vrajmasul cauta s-o anihileze, inca din fasa, intr-o biserica, este puterea legaturii fratesti. Iar atunci cand n-o poate anihila, va incerca sa o perverteasca. Sa transforme legaturile fratesti in relatii interumane. Or, relatiile interumane, fiind sterile din punct de vedere duhovnicesc, nu pot ostoi niciodata dorul de vesnicie si de comuniune frateasca in Duhul Sfant. O asemenea biserica nu mai are nimic in comun cu Biserica Primara. Sa nu ne lasam amagiti! Biserica sau Adunarea nu reprezinta nici locul in care putem sa ne exersam si sa ne etalam stiinta de a castiga prieteni, de a influenta oameni sau de a intretine contacte facile si agreabile si nici locul in care putem primi asigurare impotriva oricaror riscuri ce pot aparea de-a lungul vietii. Sa nu uitam ca, dintre toate creaturile care au existat vreodata, diavolul este cel care stie cel mai bine cum sa castige prieteni si sa influenteze oamenii ! tim prea bine ca el e cel mai vechi si mai priceput furnizor de polite de asigurare (cf. Facere 3, 4).
In incercarea sa de a ne distruge sau perverti legatura frateasca, vrajmasul ataca, pentru inceput, curajul si hotararea noastra de a purta o lupta deschisa impotriva pacatului. Asa am ajuns ca, in Biserica, aproape toata lumea sa nu se mai preocupe decat de evitarea cu orice pret a tuturor conflictelor, de orice fel. Launtrice sau exterioare, politice sau nationale, religioase sau sociale, conflictele trebuie aplanate imediat, in numele pacii fara lupta , al virtutii fara ispite , al ordinii prin anestezie si al sanatatii prin dezinfectare . Acest lucru tradeaza insa faptul ca, in sufletele noastre, ni s-au cuibarit fel si fel de frici, care ne-au slabit si inmuiat vointa si inima. Ca am devenit dependenti de frica. Ne lasam intoxicati zilnic cu tot soiul de informatii care aduc in sufletul nostru tot soiul de frici, mai mici sau mai mari, si care ne slabesc vointa, curajul, hotararea si, in final, iubirea si legatura frateasca. Desi incercarea grea prin care trece in prezent omenirea intreaga ar putea da apa la moara celor care, cu cativa ani inainte, vedeau pandind la fiecare colt armate de virusi aviari si porcini, trebuie totusi sa spunem ca nu ne ajuta cu nimic daca punem frica peste frica, inrautatind raul si uratind uratenia. Singura frica in stare sa alunge cu adevarat din sufletele noastre toate celelalte frici e frica de Dumnezeu. O frica in care traiau odinioara inaintasii nostri si care, din nefericire, se pare ca a disparut aproape cu totul din lumea de azi.
O alta reduta a sufletului nostru vizata de vrajmas, in incercarea sa de a ne distruge unitatea si legatura frateasca, este puterea de a rabda in suferinta. O putere care a devenit atat de slaba, incat am devenit de-a dreptul alergici la cea mai mica suferinta. Am ajuns chiar sa consideram suferinta ca nemaifiind de actualitate pentru mantuire. A fost odata In consecinta, si limita noastra de suportabilitate a suferintei a scazut extrem de mult. Incepem sa cartim nu doar la cea mai mica suferinta, ci chiar si la orice cuvant despre suferinta. De aceea am uitat pana si sa plangem. i, daca totusi mai plangem cateodata, plangem cu un plans trupesc, omenesc, chiar si sufletesc, dar foarte rar cu un plans duhovnicesc, de pocainta Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi (Ioan 17, 11). autentica pentru starea noastra sufleteasca cazuta. Nu ne plangem noi de atatea ori ca nu mai exista lacrimile de alta data in adunare? Vrajmasul ne-a furat pana si lacrimile. i, daca n-a reusit sa ni le fure...
In incercarea sa de a ne distruge sau perverti legatura frateasca, vrajmasul ataca, pentru inceput, curajul si hotararea noastra de a purta o lupta deschisa impotriva pacatului. Asa am ajuns ca, in Biserica, aproape toata lumea sa nu se mai preocupe decat de evitarea cu orice pret a tuturor conflictelor, de orice fel. Launtrice sau exterioare, politice sau nationale, religioase sau sociale, conflictele trebuie aplanate imediat, in numele pacii fara lupta , al virtutii fara ispite , al ordinii prin anestezie si al sanatatii prin dezinfectare . Acest lucru tradeaza insa faptul ca, in sufletele noastre, ni s-au cuibarit fel si fel de frici, care ne-au slabit si inmuiat vointa si inima. Ca am devenit dependenti de frica. Ne lasam intoxicati zilnic cu tot soiul de informatii care aduc in sufletul nostru tot soiul de frici, mai mici sau mai mari, si care ne slabesc vointa, curajul, hotararea si, in final, iubirea si legatura frateasca. Desi incercarea grea prin care trece in prezent omenirea intreaga ar putea da apa la moara celor care, cu cativa ani inainte, vedeau pandind la fiecare colt armate de virusi aviari si porcini, trebuie totusi sa spunem ca nu ne ajuta cu nimic daca punem frica peste frica, inrautatind raul si uratind uratenia. Singura frica in stare sa alunge cu adevarat din sufletele noastre toate celelalte frici e frica de Dumnezeu. O frica in care traiau odinioara inaintasii nostri si care, din nefericire, se pare ca a disparut aproape cu totul din lumea de azi.
O alta reduta a sufletului nostru vizata de vrajmas, in incercarea sa de a ne distruge unitatea si legatura frateasca, este puterea de a rabda in suferinta. O putere care a devenit atat de slaba, incat am devenit de-a dreptul alergici la cea mai mica suferinta. Am ajuns chiar sa consideram suferinta ca nemaifiind de actualitate pentru mantuire. A fost odata In consecinta, si limita noastra de suportabilitate a suferintei a scazut extrem de mult. Incepem sa cartim nu doar la cea mai mica suferinta, ci chiar si la orice cuvant despre suferinta. De aceea am uitat pana si sa plangem. i, daca totusi mai plangem cateodata, plangem cu un plans trupesc, omenesc, chiar si sufletesc, dar foarte rar cu un plans duhovnicesc, de pocainta Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi (Ioan 17, 11). autentica pentru starea noastra sufleteasca cazuta. Nu ne plangem noi de atatea ori ca nu mai exista lacrimile de alta data in adunare? Vrajmasul ne-a furat pana si lacrimile. i, daca n-a reusit sa ni le fure...
