O PREDICÃ NOUÃ
Adunarea este un dar de mare pret de la Dumnezeu, dat credinciosilor din Oastea Domnului. Dar, pentru a-si implini menirea, adunarea Oastei trebuie sa fie o vatra de carbuni aprinsi, o vatra de foc ce arde si aprinde. Focul nu trebuie sa se stinga niciodata din adunarile noastre. Dar, ca sa nu se stinga, noi []Adunarea este un dar de mare pret de la Dumnezeu, dat credinciosilor din Oastea Domnului. Dar, pentru a-si implini menirea, adunarea Oastei trebuie sa fie o vatra de carbuni aprinsi, o vatra de foc ce arde si aprinde. Focul nu trebuie sa se stinga niciodata din adunarile noastre. Dar, ca sa nu se stinga, noi trebuie sa-l ingrijim mereu. Cand pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge. Suflati mereu in focul adunarilor noastre cu rugaciuni, cu predici, cu cantari etc. (Pr. Iosif Trifa Focul cel ceresc si adunarile Oastei). Asadar, adunarea va fi puternica si va da roada numai daca rugaciunea, predica si cantarea vor izvori dintr-o adevarata viata duhovniceasca, dobandita prin harul lui Dumnezeu si prin puterea Duhului Sfant.
Din scrierile Oastei, stim cat de inflacarate erau adunarile de pe vremea inaintasilor nostri si cata jertfa aduceau ei pentru a putea lua parte la astfel de intruniri duhovnicesti. Intotdeauna, cu libertatea ingradita, strabatand drumuri lungi si grele, ziua sau noaptea, batrani sau tineri, mai mult sau mai putin sanatosi sau in putere, dar plini de dragoste de Dumnezeu si de iubire frateasca, aduceau pe vatra marilor adunari ostasesti focul inimii lor, prin vorbire, rugaciune si cantare, pline de putere. Asa era atunci, dar vremurile se tot schimba si ne schimbam si noi, incat abia reusim sa mai ducem pe vatra adunarilor de azi focul inimilor noastre. Chiar daca distantele se parcurg mai repede, chiar daca libertatea ne este garantata, ajungem mai greu la intalnirile fratesti, iar daca ajungem, suflul nostru duhovnicesc nu mai este atat de puternic incat sa aprinda si sa intareasca flacara adunarii. Oare de ce? In parte, raspunsul la aceasta intrebare il aflam de la multi dintre fratii nostri care constata si afirma ca puterea vorbirilor a scazut si nu mai zguduie inimile, ca rugaciunea nu mai este patrunzatoare si nici rostita cu lacrimi, iar cantarile sunt cantate mai mult...
Din scrierile Oastei, stim cat de inflacarate erau adunarile de pe vremea inaintasilor nostri si cata jertfa aduceau ei pentru a putea lua parte la astfel de intruniri duhovnicesti. Intotdeauna, cu libertatea ingradita, strabatand drumuri lungi si grele, ziua sau noaptea, batrani sau tineri, mai mult sau mai putin sanatosi sau in putere, dar plini de dragoste de Dumnezeu si de iubire frateasca, aduceau pe vatra marilor adunari ostasesti focul inimii lor, prin vorbire, rugaciune si cantare, pline de putere. Asa era atunci, dar vremurile se tot schimba si ne schimbam si noi, incat abia reusim sa mai ducem pe vatra adunarilor de azi focul inimilor noastre. Chiar daca distantele se parcurg mai repede, chiar daca libertatea ne este garantata, ajungem mai greu la intalnirile fratesti, iar daca ajungem, suflul nostru duhovnicesc nu mai este atat de puternic incat sa aprinda si sa intareasca flacara adunarii. Oare de ce? In parte, raspunsul la aceasta intrebare il aflam de la multi dintre fratii nostri care constata si afirma ca puterea vorbirilor a scazut si nu mai zguduie inimile, ca rugaciunea nu mai este patrunzatoare si nici rostita cu lacrimi, iar cantarile sunt cantate mai mult...
