OMILIA 52 Predica la Intrarea in Sfanta Sfintelor a Preasfintei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu. Daca pomul cel bun dupa roada se cunoaste, iar pomul cel bun si poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toata bunatatea, Nascatoarea Binelui celui vesnic, cum nu va covarsi prin bunatate si frumusete tot binele atat cel din []OMILIA 52 Predica la Intrarea in Sfanta Sfintelor a Preasfintei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu.

Daca pomul cel bun dupa roada se cunoaste, iar pomul cel bun si poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toata bunatatea, Nascatoarea Binelui celui vesnic, cum nu va covarsi prin bunatate si frumusete tot binele atat cel din lume, cat si cel mai presus de lume?Caci puterea care a preainfrumsetat toate, vesnica si fara de schimbare icoana a bunatatii, Cuvantul cel mai presus de toata bunatatea si mai presus de fiinta, mai dinainte de veci, Fiul Tatalui Celui Preainalt, fiindu-i voia sa-si asume chipul nostru din negraita iubirea Lui de oameni si din mila fata de noi, ca sa cheme firea noastra din adancurile iadului in care a fost trasa si sa o innoiasca fiindca imbatranise si sa o ridice la inaltimea cea supracereasca a Imparatiei si Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea dupa ipostas, a trebuit sa-si asume trupul, trup nou, dar in acelasi timp si [asemenea] cu al nostru.

Pentru ca sa ne innoiasca pe noi dintr-ale noastre, printr-o zamislire si nastere dupa chipul nasterii noastre si mai apoi, dupa nastere, prin hranirea si purtarea in brate, facandu-se intru toate ca noi pentru noi, a aflat roaba potrivita intru toate si calauza neintinata cu firea tocmai pe aceasta Pururea Fecioara pe care si noi o cantam astazi, a carei Intrare de necuprins cu mintea in Sfanta Sfintelor o praznuim acum. Pe aceasta a randuit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai inainte de veci spre mantuirea si chemarea neamului nostru omenesc si a ales-o intre toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile si renumite pentru evlavia lor si priceperea si pentru folosul tuturor precum si iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atat in vorbe, cat si in fapte.

Caci sarpele cel intelegator si incepator al rautatii s-a ridicat la inceput impotriva noastra si ne-a tras pe noi in strafundurile iadului. i multe sunt cele prin care s-a ridicat impotriva noastra si prin care a robit firea noastra: uciderea, pizma si ura, nedreptatea si viclenia, uneltiri si comploturi si pentru acestea si altele ca acestea, are de la sine insusi o putere aducatoare de moarte, el insusi de la sine insusi nascand-o pe aceasta, ca unul care cel dintai s-a despartit de viata cea adevarata. Caci la inceput l-a pizmuit pe Adam, vazandu-l pe el petrecand in locasul bucuriei celei neprihanite si straluminat de slava dumnezeiasca si inaltat de pe pamant la cer, in vreme ce el insusi a fost lepadat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie si mai intaratata, incat a voit si la moarte sa il aduca. Intrucat era pizmas, sarpele cel inselator si cu adevarat urator de oameni, nu numai uratorul Binelui a fost, ci si nascatorul uciderii s-a facut pe care ne-a adus-o noua, legandu-ne prin ea cu viclesug. Caci l-a tras spre batjocura prin tirania lui, in cel mai inalt grad si in chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Or, infricosatul si cu adevarat potrivnicul si rauvoitorul diavol, fiindca nu a indraznit sa-l impresoare pe fata, s-a folosit de viclesug si de rautate si s-a apropiat de el prin sarpele cel sensibil, ca si cand i-ar da un sfat bun si prietenesc, urmarind sa ii rapeasca locul, facandu-l sa uite [porunca dumnezeiasca] si, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, sa verse in om ca un venin puterea lui aducatoare de moarte.

Asadar, daca Adam s-ar fi tinut strans de dumnezeiasca porunca si s-ar fi scuturat pe data de sfatul cel rau si potrivnic, atunci s-ar fi aratat biruitor asupra vrajmasului si ar fi ramas mai presus de batjocura cea aducatoare de moarte, rusinand dupa putere pe cel care il lovea in chip pizmas si viclean. Dar el, de buna voie facandu-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodata, a fost slabanogit si s-a facut nefolositor si apoi radacina neamului nostru a odraslit in chip analog siesi vlastarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi sa dam la o parte batjocura si sa chemam izbanda[1], sa aruncam de la noi veninul cel aducator de moarte din suflet si din trup si deindata am fi luat viata si inca viata cea invesnicita si fara de durere. Era asadar de trebuinta neamului nostru o radacina noua, adica un nou Adam, nu numai fara de pacat, dar si cu neputinta de abatut si intru totul nebiruit Care sa poata ierta si pacatele si Care sa-i faca fara de prihana pe cei vinovati, si nu doar viu fiind, ci si de viata Facator, pentru ca celor ce s-au lipit de El si care vin la El dupa neam, sa le dea in schimb viata si dezlegare de pacate, inviindu-i nu numai pe cei care au urmat dupa El, ci daruind viata si celor care au murit inainte de El.

Pentru aceasta, sfantul Apostol Pavel, marea trambita a Duhului, striga zicand: Facutu-s-a omul cel dintai Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata (I Cor. 15:45). Dar fara de pacat si datator de viata Care sa poata ierta pacatele, nimeni nu este afara numai de Dumnezeu. Asa incat era necesar ca nu numai om, ci si Dumnezeu sa fie noul Adam, mai mult chiar, sa fie insasi viata, si intelepciunea, si dreptatea, si iubirea, si mila si orice alt bine, fiindca intru mila, intru intelepciune si dreptate urma sa lucreze din nou innoirea vechiului Adam si invierea, de ale caror contrarii folosindu-se sarpele cel intelegator incepator al rautatii a pus la cale izgonirea noastra si moartea.

Asadar, asa cum cel ce de la inceput a fost ucigas de oameni a fost starnit cu pizma si ura impotriva noastra la fel si Incepatorul vietii a fost miscat, prin nemasurata iubire de oameni, spre noi. Caci dorind, in chip drept, mantuirea propriei fapturi, ceea ce insemna sa o rezideasca si sa o mantuiasca, precum si incepatorul rautatii acela a ravnit, in chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robita de el si care zacea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, viclesug si inselare a lucrat biruinta lui si caderea omului, la fel Izbavitorul, prin dreptate, prin adevar a lucrat micsorarea pana in sfarsit a incepatorului rautatii si innoirea propriei Lui fapturi. Dar despre intelepciunea cu privire la aceasta iconomie dumnezeiasca nu este momentul sa vorbim acum.

Caci tinea mai cu seama de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robita si injosita si de a aduce izbanda si sa fie izbavita din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu sa ia de la noi firea noastra prin aceasta neinteleasa unire dupa ipostas. Or, a uni in chip preainalt acea curatie mai presus de cuget cu firea noastra cea intinata era din randul celor cu neputinta. Caci numai un singur lucru era cu neputinta lui Dumnezeu: sa se uneasca pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai inainte sa fie curatita firea noastra pentru unire. Pentru aceasta a si fost nevoie de o fecioara cu desavarsire neintinata si, in chip necesar, fara de prihana pentru zamislirea si nasterea celui iubit si datatorului curatiei, care a fost mai dinainte vestita, desavarsita si descoperita. i taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neintelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

Pentru aceasta si noi azi praznuim pe cele care s-au savarsit atunci ca inceput pentru aceasta, de vreme ce din savarsirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la savarsirea unei atat de mari minuni. Caci Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu impreuna fara de inceput si impreuna vesnic cu Tatal cel Preainalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu si fiind El Insusi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci este acelasi , (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihanit cu omenitatea Care singur este, precum mai dinainte a marturisit Isaia, Care pacat nu a facut, nici nu s-a aflat in gura lui viclesug (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci si singurul Care nu a fost zamislit in faradelegi, nici nu s-a nascut in pacate, precum David marturiseste in Psalmi despre sine si despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, si dupa aplecarea voii, este desavarsit curat si neintinat, neavand nicidecum nevoie de a fi curatit de ceva, fiind curat prin Sine Insusi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate si totodata in chip preaintelept sa primeasca patima, moartea si invierea. Caci miscarea/impulsul catre nasterea cea dupa trup fiind un act involuntar si de neconceput pentru legea mintii. Desi este biruit de unii prin constrangerea firii, in timp ce exista si unii care sunt haraziti nasterii de prunci in chip intelept, totusi, de la bun inceput, nasterea poarta semnele osandei, fiind stricaciune care spre stricaciune pururea naste, fiindca nu a pazit cinstea cea dintai pe care firea noastra o avea de la Dumnezeu, ci asemanatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte, impulsul [de a naste] devenind patimas.

Pentru aceasta nu numai ca a venit Dumnezeu intre oameni, ci a venit [intrupandu-Se] din Fecioara curata si sfanta sau,...