Din învăţăturile Sfinților Părinți – Cuviosul Sofronie Saharov – Despre pocăinţă
Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si a treia zi sa invie din morti, si sa se propovaduiasca in numele Lui pocainta si iertarea pacatelor in toate neamurile (Lc 24: 46-47). Negrait de mare este darul pocaintei: de el atarna patrunderea duhului nostru in Taina Dumnezeului fara de inceput, Tatal nostru. Nu []Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si a treia zi sa invie din morti, si sa se propovaduiasca in numele Lui pocainta si iertarea pacatelor in toate neamurile (Lc 24: 46-47).
Negrait de mare este darul pocaintei: de el atarna patrunderea duhului nostru in Taina Dumnezeului fara de inceput, Tatal nostru. Nu altfel decat prin pocainta primim fiintial Descoperirea: cum a fost gandit Omul in Sfatul cel mai nainte de veci al Sfintei Treimi mai nainte de facerea lumii.
Cunoasterea lui Dumnezeu Carele pretutindenea Este, cuvantatoarelor fapturi se poate infaptui oriunde. insa pentru a-L dobandi, de departe nu sant indestulate scolile si cartile theologice. Adevarata cunoastere patrunde in chip de neinteles in insasi fiinta noastra, atunci cand El este cu noi. Petrecerea lucratoare a lui Dumnezeu in noi inseamna patrunderea noastra in insusi Actul Fiintei Dumnezeiesti. i anume, pe aceasta cale se impartaseste duhului nostru o cunoastere despre El pe care nimeni nu ne-o poate instraina (vezi Lc. 10: 42). Cel mai sigur mijloc de a atinge acest bun este rugaciunea pocaintei daruite noua pentru credinta in Hristos.
Fara a contempla cel dintai gand al lui Dumnezeu in faurirea omului, fara a trai sfintenia lui Dumnezeu, nu vom cunoaste jalea pentru pierderea suferita prin cadere, cu puterea trebuincioasa. Noi putem suferi din pricina starii in care ne aflam, putem simti in parte si ca din departare Focul Dumnezeiesc si, ca urmare, sa ne pocaim in masura intelegerii noastre. insa o cu totul alta pocainta, de acum totala, cuprinde cu putere intreaga noastra faptura atunci cand Lumina cea Nefacuta ne da a vedea iadul launtric si a simti in acelasi timp Sfintenia Dumnezeului Celui Viu.
In starea adancului plans pentru pacate, in chip minunat inlauntrul nostru se iveste lucrarea lui Dumnezeu insusi, Care ca un Tata, gingas ne imbratiseaza strans in dragostea Sa. Nu este cu putinta a retine prin propriile noastre straduinte acest Duh Subtire. Cand El se indeparteaza, iarasi ne aflam cufundati in intunerecul mortii; il cautam, insa El, Cela ce toate plineste, pare a Se fi retras in departari de neajuns.
Cand ma cercetez prin poruncile lui Hristos a iubi pe Dumnezeu din toata fiinta si pe aproapele ca pe mine insumi eu nu am putinta sa judec cat de departe ma aflu de telul ce imi sta inainte. Mie atunci mi se pare ca inca nu am dobandit pocainta, a carei flacara totusi m a atins si mi-a dat sa stiu despre ea. Imi amintesc cum m au izbit la vremea lor cuvintele Marelui Sisoe cand, murind, i S a aratat Domnul Cel Fara-de-inceput: Da-mi, Hristoase, vreme de pocainta Fratii care stateau in jurul asternutului sau l-au intrebat: Oare inca nu te-ai pocait? Sfantul a raspuns: Cu adevarat, fratilor, nu stiu pre mine sa fi pus inceput. Pentru frati, cuvintele lui Sisoe erau dovada ca atinsese limita cu putinta a desavarsirii pe Pamant.
Paradoxale lucruri; insa tocmai astfel intelegem fara-de-inceputul lui Dumnezeu. Chinuitoarea sete dupa Dumnezeul cel Viu, care in-trece masura puterii noastre de a o purta, ne smulge duhul de la toate cele facute si il duce intr un hau de neinchipuit al intinderii duhovnicesti, unde nimic si nimenea este, in afara Dumnezeului iubirii si vederea nemarginirii Lui. Acolo nu se vede Lumina ca atare, dar nici intunerec este acolo, caci acel hau, in chip ciudat este straveziu, iar ochiul mintii nestingherit inainteaza in strafunduri, si niciodata nu atinge margine.
Celui ce, slobod de toata indoiala crede in Hristos ca fiind Dumnezeu Facatorul si Dumnezeu Mantuitorul nostru, in avantul pocaintei i se da experienta, si a iadului, si a invierii inainte de trupeasca moarte. Pocainta nu este doar o lucrare ganditoare, adica schimbarea intelegerii mintii noastre in privinta a tot ce se savarseste in lume. Acestei schimbari, acestei noi indreptari a mintii, in chip firesc i se alatura simtamantul scarbei de sine pentru starea in care se afla omul, durerea inimii pentru ruperea de Dumnezeul Cel Sfant. Nu este amar mai a- danc decat constientizarea prin care ma vad cu adevarat mai rau decat toti si decat totul. Toate trairile pamantesti sant vremelnice, dar legaturile noastre cu Dumnezeu sant in afara vremii. Aruncati in intinderile vecinicului Duh printr o rugaciune ce irumpe din ura de sine ne rugam fara a ne intoarce cu luarea aminte asupra-ne.
Toata contemplarea realitatilor dumnezeiesti este cu putinta nu altfel, decat daca duhul omului dobandeste o stare care, intr o oarecare masura, corespunde cu ceea ce contempla. i de buna seama: poate oare cel prins in ghearele mandriei a avea, petrecand in sine, Smeritul Duh Sfant? Poate oare cineva, aflandu-se in spasmele urii sau ale altor patimi intunecate a vedea Lumina cea de negandit a Dumnezeirii? Sau cum va theologhisi despre dragostea Dumnezeiasca cel care defaima (fie si) vreunul dintre acestia mici (cf. Mt. 18: 10)? Astfel, numai petrecand simtit in harul Duhului Sfant se invredniceste omul vederii slavei nemuritoare si a Luminii fara de apus.
Fiecare adevarata vedere a lui Dumnezeu este un dar al Marelui Dumnezeu Care ne face partasi vietii Sale: partasi smereniei si pacii, intelepciunii si cunoasterii, dragostei si bunatatii. Salasluind in noi Puterea cea Nefacuta, ni se impartaseste viata cea fara de inceput. in var- tutea acestui fapt, cei mantuiti se fac fara-de-inceput (nu dupa fire, ci dupa har).in limitele Pamantului, aprecierea masurii daruirii duhovnicesti a fiecaruia se intemeiaza pe masura asemanarii noastre cu Hristos in gandirea...
Negrait de mare este darul pocaintei: de el atarna patrunderea duhului nostru in Taina Dumnezeului fara de inceput, Tatal nostru. Nu altfel decat prin pocainta primim fiintial Descoperirea: cum a fost gandit Omul in Sfatul cel mai nainte de veci al Sfintei Treimi mai nainte de facerea lumii.
Cunoasterea lui Dumnezeu Carele pretutindenea Este, cuvantatoarelor fapturi se poate infaptui oriunde. insa pentru a-L dobandi, de departe nu sant indestulate scolile si cartile theologice. Adevarata cunoastere patrunde in chip de neinteles in insasi fiinta noastra, atunci cand El este cu noi. Petrecerea lucratoare a lui Dumnezeu in noi inseamna patrunderea noastra in insusi Actul Fiintei Dumnezeiesti. i anume, pe aceasta cale se impartaseste duhului nostru o cunoastere despre El pe care nimeni nu ne-o poate instraina (vezi Lc. 10: 42). Cel mai sigur mijloc de a atinge acest bun este rugaciunea pocaintei daruite noua pentru credinta in Hristos.
Fara a contempla cel dintai gand al lui Dumnezeu in faurirea omului, fara a trai sfintenia lui Dumnezeu, nu vom cunoaste jalea pentru pierderea suferita prin cadere, cu puterea trebuincioasa. Noi putem suferi din pricina starii in care ne aflam, putem simti in parte si ca din departare Focul Dumnezeiesc si, ca urmare, sa ne pocaim in masura intelegerii noastre. insa o cu totul alta pocainta, de acum totala, cuprinde cu putere intreaga noastra faptura atunci cand Lumina cea Nefacuta ne da a vedea iadul launtric si a simti in acelasi timp Sfintenia Dumnezeului Celui Viu.
In starea adancului plans pentru pacate, in chip minunat inlauntrul nostru se iveste lucrarea lui Dumnezeu insusi, Care ca un Tata, gingas ne imbratiseaza strans in dragostea Sa. Nu este cu putinta a retine prin propriile noastre straduinte acest Duh Subtire. Cand El se indeparteaza, iarasi ne aflam cufundati in intunerecul mortii; il cautam, insa El, Cela ce toate plineste, pare a Se fi retras in departari de neajuns.
Cand ma cercetez prin poruncile lui Hristos a iubi pe Dumnezeu din toata fiinta si pe aproapele ca pe mine insumi eu nu am putinta sa judec cat de departe ma aflu de telul ce imi sta inainte. Mie atunci mi se pare ca inca nu am dobandit pocainta, a carei flacara totusi m a atins si mi-a dat sa stiu despre ea. Imi amintesc cum m au izbit la vremea lor cuvintele Marelui Sisoe cand, murind, i S a aratat Domnul Cel Fara-de-inceput: Da-mi, Hristoase, vreme de pocainta Fratii care stateau in jurul asternutului sau l-au intrebat: Oare inca nu te-ai pocait? Sfantul a raspuns: Cu adevarat, fratilor, nu stiu pre mine sa fi pus inceput. Pentru frati, cuvintele lui Sisoe erau dovada ca atinsese limita cu putinta a desavarsirii pe Pamant.
Paradoxale lucruri; insa tocmai astfel intelegem fara-de-inceputul lui Dumnezeu. Chinuitoarea sete dupa Dumnezeul cel Viu, care in-trece masura puterii noastre de a o purta, ne smulge duhul de la toate cele facute si il duce intr un hau de neinchipuit al intinderii duhovnicesti, unde nimic si nimenea este, in afara Dumnezeului iubirii si vederea nemarginirii Lui. Acolo nu se vede Lumina ca atare, dar nici intunerec este acolo, caci acel hau, in chip ciudat este straveziu, iar ochiul mintii nestingherit inainteaza in strafunduri, si niciodata nu atinge margine.
Celui ce, slobod de toata indoiala crede in Hristos ca fiind Dumnezeu Facatorul si Dumnezeu Mantuitorul nostru, in avantul pocaintei i se da experienta, si a iadului, si a invierii inainte de trupeasca moarte. Pocainta nu este doar o lucrare ganditoare, adica schimbarea intelegerii mintii noastre in privinta a tot ce se savarseste in lume. Acestei schimbari, acestei noi indreptari a mintii, in chip firesc i se alatura simtamantul scarbei de sine pentru starea in care se afla omul, durerea inimii pentru ruperea de Dumnezeul Cel Sfant. Nu este amar mai a- danc decat constientizarea prin care ma vad cu adevarat mai rau decat toti si decat totul. Toate trairile pamantesti sant vremelnice, dar legaturile noastre cu Dumnezeu sant in afara vremii. Aruncati in intinderile vecinicului Duh printr o rugaciune ce irumpe din ura de sine ne rugam fara a ne intoarce cu luarea aminte asupra-ne.
Toata contemplarea realitatilor dumnezeiesti este cu putinta nu altfel, decat daca duhul omului dobandeste o stare care, intr o oarecare masura, corespunde cu ceea ce contempla. i de buna seama: poate oare cel prins in ghearele mandriei a avea, petrecand in sine, Smeritul Duh Sfant? Poate oare cineva, aflandu-se in spasmele urii sau ale altor patimi intunecate a vedea Lumina cea de negandit a Dumnezeirii? Sau cum va theologhisi despre dragostea Dumnezeiasca cel care defaima (fie si) vreunul dintre acestia mici (cf. Mt. 18: 10)? Astfel, numai petrecand simtit in harul Duhului Sfant se invredniceste omul vederii slavei nemuritoare si a Luminii fara de apus.
Fiecare adevarata vedere a lui Dumnezeu este un dar al Marelui Dumnezeu Care ne face partasi vietii Sale: partasi smereniei si pacii, intelepciunii si cunoasterii, dragostei si bunatatii. Salasluind in noi Puterea cea Nefacuta, ni se impartaseste viata cea fara de inceput. in var- tutea acestui fapt, cei mantuiti se fac fara-de-inceput (nu dupa fire, ci dupa har).in limitele Pamantului, aprecierea masurii daruirii duhovnicesti a fiecaruia se intemeiaza pe masura asemanarii noastre cu Hristos in gandirea...
