Putin si nu ma veti vedea, si iarasi putin si ma veti vedea. Ca eu merg la Tatal meu (Ioan XVI, 16). Fiti cu luare aminte, fratilor, pentru ca vorba mea cea potrivita cu acest timp si, de folos, sa nu treaca fara urme! Cand cineva sufera de o boala mai grea, atunci mai mult []Putin si nu ma veti vedea, si iarasi putin si ma veti vedea. Ca eu merg la Tatal meu (Ioan XVI, 16).

Fiti cu luare aminte, fratilor, pentru ca vorba mea cea potrivita cu acest timp si, de folos, sa nu treaca fara urme! Cand cineva sufera de o boala mai grea, atunci mai mult are trebuinta de doctorie, si cand ochiul sufera o durere mare, atunci i se aplica unsori de ochi.

Iar daca cineva in acest moment este sanatos, totusi sa voiasca a asculta, caci este de folos pentru viitor a cunoaste doctoria cea vindecatoare. Dimpotriva acela, al carui ochi sufletesc este bolnav si sufera durere prin jalania (despre moartea unui prieten s.a.), acela, zic, trebuie sa fie cu atata mai luator aminte, a deschide ochiul sau la unsoarea cea vindecatoare a cuvantului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mari, si la el se implineste cuvantul Sfintei Scripturi: ca intristarea lumii moarte lucreaza (II Cor. VII, 10). Sfantul Apostol Pavel, acest Dascal al credinciosilor, acest Doctor ales, ne invata, ca sunt doua feluri de intristare.

Una este buna, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mantuire, alta pieire. El zice anume: intristarea, care este dupa Dumnezeu, pocainta spre mantuire fara parere de rau (II Cor. VII, 10). Aceasta este intristarea cea buna. Dupa aceea adauga el: intristarea lumii moarte aduce .

Sa socotim acum, fratilor, daca intristarea, ce aratam noi pentru moartea celor de aproape ai nostri, este folositoare sau nefolositoare, mantuitoare sau vatamatoare. lata trupul unui prieten zace acum fara suflare; zace acolo un om, fara a mai fi om, sunt numai madularele fara duh. Il striga, si el nu raspunde, i se vorbeste, si el nu aude; zace acolo o figura palida cu chipul schimbat, este chiar icoana mortii.

Va amintiti bucuriile, ce va facea odinioara raposatu, ganditi la foloasele, ce el v-a adus sau inca va aducea, amintiti relatiile voastre cele prietenesti, va aduceti aminte de graiurile cele placute, ce aveati cu dansul, si doriti sa se intoarca petrecerea cea de multi ani, ce ai avut cu cel raposat. Toate acestea starnesc lacrimile voastre, va pricinuiesc tanguiri si cufunda tot sufletul vostru intru o adanca intristare.

La toate aceste puternice arme ale durerilor, ca cea dintai aparare, punem noi, graiurile acestea: tot ce se naste in lumea aceasta, trebuie sa moara. Aceasta este legea lui Dumnezeu, si hotararea Sa neschimbata, pe care El a dat-o dupa pacatul cel dintai asupra stramosului neamului omenesc, prin cuvintele: Pamant esti, si in pamant te vei intoarce (Fac. III, 19).

Ce este dar de mirare, cand un om, care cu aceasta conditie s-a nascut, face implinirea legii si hotararii dumnezeiesti? Ce este de mirare, cand un nascut din parinti muritori, merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobisnuit; ceea ce se face in toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se intampla cu toti, nu este o raritate.

Daca mosii si stramosii tai au mers pe aceasta cale a mortii, daca inca de la Adam toti patriarhii si proorocii au trebuit sa se desparta de lumea aceasta, sa inaltam sufletul nostru dintru adancul intristarii. Acest om si-a platit datoria sa si cum poate cineva sa fie trist, cand plateste datoria, ce avea?Dar aceasta este o datorie, care nu se poate stinge cu bani, si de care nu ne poate slobozi nici fapta buna, nici intelepciunea, si nici puterea, o datorie, pe care si imparatii trebuie sa o plateasca. Fiindca hotararea si legea lui Dumnezeu sunt neschimbate, intristarea noastra este zadarnica, zadarnica si intrebarea: pentru ce a murit acest frate? Dimpotriva, daca noi socotim conditia cea obsteasca pentru tot ce vietuieste pe pamant, atunci ochiul nostru cel duhovnicesc, prin aplicarea acestei dintai doctorii, va simti usurinta.

Dar tu poate ca zici: eu stiu, ca moartea este soarta tuturor; eu stiu, ca cine moare, isi plateste datoria; dar eu imi aduc aminte de bucuria, ce-mi facea raposatul, de legatura noastra cea prieteneasca, de petrecerea noastra cea invioratoare, si de aici purced lacrimile mele.

Vezi, tu esti interesat, socotesti numai folosul tau propriu, dar trebuie sa gandesti si la folosul raposatului, si poate ca pentru dansul moartea era tocmai de folos, precum este scris: rapitu-sa, ca sa nu schimbe rautatea inima lui. Sufletul lui era placut lui Dumnezeu, pentru aceea s-a grabit a-l scoate din lumea aceasta pacatoasa , (Intel. IV, 11). Ce trebuie sa zic eu despre aceea, ca temeiul intristarii se pune in lipsirea pe viitor de petrecerea cea obisnuita? Inca si timpul vindeca mult intru aceasta, dar cu cat mai vartos, pot ajuta mintea si intelepciunea? Aici mai ales aduceti-va aminte de cuvantul Apostolului: intristarea lumii lucreaza moarte (II Cor. VII, 10). Insa pentru ce lucreaza ea moarte? Pentru ca o astfel de intristare peste masura duce sau la indoiala, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu.

Dar poate imi va zice cineva cum poti tu sa opresti de a jeli mortii, cand aceasta au facut-o inca si Patriarhii, si acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, si multi prooroci, si inainte de toti Iov cel drept, care pentru moartea fiilor sai si-a rupt haina sa? Dar eu te intreb, cand tu iti mariti fata ta dupa un mire, cu care ea se duce intr-o tara departata; cand ei acolo ii merge bine; tu nu socotesti ducerea aceea ca ceva rau, si ingrozitor, ci stirea despre traiul ei cel bun departeaza supararea pentru lipsa ei.

Nu ar fi oare nebunie in cazul de fata a te jali si a te tangui, cand nu un om, ci Insusi Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tau la sine intru un loc strain? Dar zici tu: cum se poate, ca sa nu ma intristez, cand eu sunt om? Eu nu cer aceasta de la tine, ci opreste covarsirea intristarii. Ca noi ne intristam, aceasta are temeiul sau, in firea omeneasca, dar ca facem aceasta peste masura, pricina este in nebunia noastra, in lipsa de cugetare, si in moliciune.

Jeleste si plangi, dar nu carti, nu fii posomorat si otarat. Mai vartos lauda pe cel ce l-a luat, cu aceasta tu cinstesti pe insusi raposatul, si ii trimiti dupa dansul acest monument de cinste. Caci, daca cartesti, jignesti pe cel mort, manii pe Dumnezeu, si te vatami pe tine insuti.

Iar dimpotriva, daca multumesti lui Dumnezeu, atunci cinstesti pe cel mort, lauzi si slavesti pe cel ce l-a luat, si folosesti tie insuti. Plangi, cum a plans pe Lazar Hristos Domnul tau, care prin aceea ne-a insemnat masura, scopul si marginile intristari, pe care cineva nu trebuie sa le paseasca.

Mai dintai tu amintesti de patriarhi si de prooroci, dar adu-ti aminte, ca tu la aceasta ai mai putin drept decat dansii. Ei cu dreptate se tanguiau, caci Hristos nu venise inca din cer, El, care prin invierea Sa a secat izvorul lacrimilor pentru cei morti.

Ei se tanguiau cu dreptate, caci atunci nu se ridicase inca osanda mortii deasupra omenirii. Ei se vaietau cu dreptate, caci invierea mortilor inca nu se vestise. Toti sfintii din Vechiul Testament nadajduiau intru venirea Domnului, dar de aceea ei tanguiau pe morti, caci ei nu puteau vedea pe acela, intru care au nadajduit.

Insa, de cand cuvantul trup s-a facut, si a locuit intre noi, de cand noul Adam a ridicat hotararea cea rostita...