A urmat la cuvant fiecare la randul sau. In afara de trei, cunoscuti ca dezbinatori si neascultatori, toti ceilalti au marturisit cu lacrimi totala lor adeziune fata de credinta si de invatatura Oastei, punand gand si legamant de a fi pana la sfarsit in felul acesta. Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fara a-si []A urmat la cuvant fiecare la randul sau.

In afara de trei, cunoscuti ca dezbinatori si neascultatori, toti ceilalti au marturisit cu lacrimi totala lor adeziune fata de credinta si de invatatura Oastei, punand gand si legamant de a fi pana la sfarsit in felul acesta. Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fara a-si arata gandurile pe fata, intocmai ca si el, au ocolit orice precizare a pozitiei lor, lasand lucrurile incurcate. Asta este, de fapt, metoda lor invatata de la el. Niciodata sa nu spuna ce gandesc, ci sa-si ascunda planurile, pentru ca la adapostul acestui dubiu sa si le poata implini. La urma s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toti fratii, ca un pas hotarat spre o incadrare a tuturora intr-o disciplina si o ordine duhovniceasca:Semnul Oastei, semnul mantuirii noastre, semnul Crucii Mantuitorului nostru, sa fie obligatoriu pentru toti, indeosebi la inceputul si la sfarsitul rugaciunilor. E bine sa se faca semnul Crucii si la inceputul, si la sfarsitul vorbirilor fratesti. Asa a fost la inceputul Oastei, cand pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre si pe toate mesele adunarilor noastre noi purtam cu evlavie si cu cinste acest semn divin.

Cel putin de doua ori pe an, in Posturile Nasterii si Invierii Domnului, fratii sa se marturiseasca si sa se impartaseasca la biserica, in chip smerit si evlavios, dupa porunca Domnului si Mantuitorului nostru Care a spus: Sa faceti aceasta Impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului nostru fiind una din Tainele Harului Sau prin care noi primim curatirea si puterea sufletului nostru.

Participarea noastra la rugaciunea si Liturghia duminicala din bisericile noastre este un fapt necesar si de dorit pentru fiecare dintre noi, care marturisim ca suntem fii ai acestei Biserici. Prin urmare, pe cat este cu putinta, fratii sunt indemnati a lua cu totii parte la aceste slujbe bisericesti. In orice caz, nicaieri sa nu se faca adunari ale Oastei in alta parte duminica dimineata, cand este Liturghie la biserica. Adunarile sa se faca dupa Liturghie si nu in acelasi timp cu ea Se facea ziua cand s-au terminat discutiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia sa incheiem totul cu o rugaciune de multumire si sa ne imprastiem pentru plecare acasa. Unii se grabeau la tren.

Am ingenuncheat cu totii, iar unul dintre cei nechemati, desi marturisise si el, la randul lui, cu lacrimi adeziunea si ascultarea sa, s-a grabit el primul sa faca rugaciunea. i inca fara cruce, desi doar cu cinci minute mai inainte hotarasem cu totii ca orice rugaciune sa fie inceputa obligatoriu, de catre toti, prin semnul Crucii: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Vazand aceasta impotrivire pe fata, in chip vinovat si provocator fata de Domnul si fata de frati, l-am intrerupt, rostind tare: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. i facand semnul Crucii, il invitam astfel si pe el sa se trezeasca, sa inteleaga, sa se corecteze si sa inceapa din nou rugaciunea, facand si el la fel Dar nu s-a trezit, n-a vrut sa inteleaga, nici sa se corecteze, ci dupa ce am tacut eu, el a continuat tot cum incepuse. Era primul semn al impotrivirii acestui suflet dur, ajutat de insotitorul si finul sau, amandoi din Cluj, care aveau dupa aceea sa devina si paratorii acestei consfatuiri, chiar indata dupa despartirea de noi si plecarea lor de aici.

Am aflat chiar in dimineata plecarii noastre, la trecerea prin Brasov, ca Moldoveanu, care fusese si el chemat si nu venise, era totusi in Brasov, venit cu mult inainte, spre a ne pandi si a se informa despre tot ce am vorbit. Toate hartiile denuntarii noastre, scrise cu pix rosu, au fost scrise, poate, si cu ajutorul si cu cunostinta lui. Domnul singur stie si El Insusi le va arata odata (Lc 12, 2-3).

Abia am ajuns acasa si, la trei zile dupa asta, am fost luat si dus la Securitate. apte ceasuri am fost anchetat si descusut cu amanuntime asupra a tot ce discutasem la consfatuirea noastra de la Poiana Brasov din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori (erau: de la Bucuresti, de la Oradea si de la Beius), enervat si amenintator, mi-a bagat in ochi hartiile pe care le tinea in mana, injurand: De ce nu vrei sa recunosti? N-am eu aici scris tot ce ati facut? Crezi ca noi nu stim ce faceti voi si ce ati facut acolo? Iata aici demascarea voastra. Ai sa recunosti tu!In momentul cand impinsese cu pumnul hartiile in ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix rosu al finului celui ce incepuse rugaciunea fara Cruce; acestia venisera acolo nechemati. Am inceput sa ma dumiresc: fusesera trimisi ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea sa se faca si venisera intre noi anume sa ne vanda. N-am avut nimic de ascuns, domnule. Tot ce am facut privea numai niste probleme religioase ale noastre, fara nimic rau pentru nimeni. I-ai adunat ca sa va organizati din nou si sa lucrati clandestin impotriva legilor si dispozitiilor statului! N-am incalcat nici o dispozitie. Religia este libera. Libera sa mergeti la biserica, si ziua. Dar nu in alta parte si in ascuns, noaptea. N-am facut nimic rau! Unde sunt documentele pe care le-ai citit? Nu le mai am. M-am pomenit fara ele. Nu stiu, le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fara sa stiu. Minti! Unde sunt documentele? Nu stiu, nu le mai am, v-am spus. Dar banda de magnetofon pe care ati inregistrat complotul vostru? Imi pare foarte rau ca nu mai am aceasta banda. V-as preda-o imediat si cu bucurie, spre a va convinge de tot ce v-am spus. Unde-i banda? Sa vedeti cum s-a intamplat. Desi aparatul era nou, nu stiu cum s-a facut ca n-a inregistrat absolut nimic. In timpul inregistrarii n-am controlat, fiind convins ca se inregistreaza, dar, cand am ajuns acasa si am verificat, am constatat cu mirare ca nu se inregistrase nimic. Imi pare rau, dar acesta este adevarul. Dupa aceea am inregistrat pe ea niste cantari. Unde-i banda? S-o dai asa cum este! O am acasa. Dar documentele? Nu le mai am! Bine, le vom afla noi. Hai in masina! Doi s-au suit cu mine in masina, al treilea, cel din Bucuresti, a ramas acolo. Am plecat. Ploua cu galeata. De-abia puteam inainta prin ploaie si noroi. Ma rugasem Domnului tot timpul de mai inainte sa nu-i lase sa vina sa-mi faca perchezitie, pentru ca, in orice loc ar fi cautat, ar fi aflat lucruri de nemaiin locuit. Cand am vazut ca totusi Domnul le-a ingaduit sa vina, am zis deznadajduit: Doamne, daca Tu ma dai in mainile lor, eu nu mai pot face nimic. Ce poate face mielul in fata lupilor, daca Pastorul nu-l apara? Ma vor manca si gata! Fie voia Ta! Am ajuns, si ploaia nu incetase. Acasa nimeni, nici mama, nici sotia. Am mers cu ei in camaruta Domnului, acolo unde, dupa o perdea care acoperea in intregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului. Iar in jur, toate cele ce le mai putusem strange din lucrurile parintelui Iosif: crucea veche de la mormantul lui, rafturile din redactia foii Isus Biruitorul , colectii, manuscrise, tablouri, documente, masa parintelui, scaunul si noptierele lui, lada cu care calatorise la Ierusalim, toateCel de la Beius incepu sa scotoceasca, cel de la Oradea, oarecum infiorat de atmosfera camarutei, a ramas pe loc, fara sa puna mana pe nimic. Nici unul n-a vazut insa ca perdeaua nu este perete, ci perdea. Au bajbait pe cei trei pereti, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au vazut perete gol. Au luat astfel de pe masa o cutie cu benzi inregistrate si dintr-un sertar niste lucruri fara importanta, un registru de casa al Librariei din Sibiu, de prin anul 1933 si un alt caiet cu niste lucrari concepte.

In tot timpul perchezitiei, maiorul de la Oradea fusese agitat si spunea mereu celuilalt: Hai sa plecam, hai sa plecamLuase benzile si iesise in curte, iar celalalt inca cerceta sa mai afle ceva. Vazand ca superiorul iesise, l-am impins usurel si pe capitan spre usa, zicand: Hai, domnule, ca dansul a plecat! i am incuiat usa dupa noi.

Nici mama, nici sotia nu stiusera nimic. Fiind ploaie si frig, fiecare dormea undeva si nu vazuse nimic. Slava Domnului ca au fost scutite de inca o spaima!Ne-am suit din nou in masina. Un coplesitor simtamant de bucurie si de rusine imi umplea sufletul. Dumnezeul meu, ziceam cu ochii inlacrimati, fii slavit, dar iarta-ma! Eu credeam ca numai daca nu vor veni, atunci nu le vor afla! Dar iata ca Tu mi-ai aratat ca chiar daca vor si veni, Tu vei acoperi lucrurile Tale si ei nu le vor putea atinge! Ce putin credincios fusesem eu si ce frumos mi-a aratat Domnul cat de mare este puterea Lui! Inca o experienta neuitata cu Domnul nostru, a Carui putere nemaipomenita face atatea minuni pentru noi tocmai in momentul cand nu mai exista absolut nici o nadejde. i, o, in cate randuri am mai fost asa! Cate carti ca aceasta mi-ar trebui ca sa le povestesc pe toate!Dar sa mai spun macar una frumoasa din trecut:In toamna anului 1957, intr-o scurta perioada dintre doua inchisori lungi, eram intr-o misiune prin partile Dunarii. Plecasem cu un frate cu sareta lui de un cal, cutreierand adunarile fratesti pentru imbarbatarea fratilor. Era spre seara si trebuia sa ajungem departe, la o mare adunare de frati care ne asteptau, cand, intr-un loc, Dunarea se revarsase peste sosea pe o mare intindere. Ne-am oprit locului si ne-am uitat: pe nicaieri nu se putea trece decat prin apele revarsate. Ne am uitat departe inainte, peste ape, si atunci am vazut dincolo, iesind din apa, un car cu boi. Am zis: Daca a putut trece carul acesta, inseamna ca si noi vom putea , fara sa ne gandim ca intre timp apele vor mai fi crescut. M-am dezbracat de haine, le-am facut sul si le-am pus pe cap. Fratele a facut la fel. Eu am luat-o inainte pe varful soselei, iar fratele, dupa mine, tinand calul care tragea sareta plutind pe ape. Am mers asa prin apa care crestea mereu pana la piept, pana la gat, pana la gura Dar nu mai sus. Am mers astfel pana ce am ajuns, scazand mereu, sa iesim de cealalta parte. Am slavit pe Domnul cu strigate si lacrimi.

Cand am ajuns, multimea fratilor nu mai incapuse in casa, iesisera in gradina si ne asteptau cu toti pomii gradinii plini de lampi si felinare. Spre dimineata, cand s-a terminat adunarea, am mers pe jos, insotit de cativa frati, pana undeva la un autobuz cu care trebuia sa ajung la Giurgiu, sa iau trenul spre Bucuresti. Am ajuns autobuzul si cu el am ajuns si trenul. Am plecat fara sa stiu ca, dupa plecarea mea de la adunare, fusesem cautat si urmarit. Aflandu-se ca am mers cu autobuzul, fusesem asteptat la Giurgiu. Dar am trecut printre ei fara sa ma vada si fara ca eu sa stiu ceva. Dumnezeu ma acoperise. Am aflat toate acestea la cateva saptamani mai tarziu. Atunci la autobuz a fost arestat in locul meu altcineva si numai dupa multe lovituri indurate, bietul om a fost crezut ca nu eram eu, iar cei care il cercetau prin bataie s-au lamurit ca se inselasera.

Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atatea experiente minunate cu El? Fata de fiecare dintre ai Sai, Domnul Isi implineste cu credinciosie fagaduintele Sale.

Totusi, chiar daca Domnul face uneori minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovateste cu nimic pacatul cel de moarte al iudelor si iscoadelor dintre noi, care, cu buna stiinta si pentru foloase marsave, ii dau pe frati in mainile chinuitorilor lor.

Spune un Sfant Parinte asa: Nici chiar sangele martiriului nu spala pacatul vanzarii de frati . Iar Sf. Ap. Pavel spune: Chiar daca mi-as da trupul sa fie ars de viu, daca pacatuiesc contra dragostei de frati, nu-mi foloseste la nimic (I Cor 13, 3).

Ce pacat ingrozitor este vanzarea de frati! Nici unul nu este atat de mare ca acesta! E tot asa cum L-ai vinde pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dupa ce am ajuns deci inapoi la Beius cu cei doi care imi facusera perchezitia, a trebuit sa dau o lunga declaratie scrisa despre tot ce s-a petrecut la Poiana Brasov. Apoi mi s-a dat drumul cu multe amenintari si avertismente.

Indata dupa aceea, am aflat ca au mai fost luati si anchetati pentru aceasta adunare si alti multi frati din tara, trecuti cu numele in nota informativa a fratilor mincinosi care fusesera iscoade intre noi si al caror scris il cunoscusem bine.

Poate mai fusesera si altii, nu numai ei nu stiu, Dumnezeu ii stie. i ii va sti lumea intreaga in curand. Pentru ca nu este nimic ascuns care sa nu ajunga cunoscut. i tot ce s-a soptit la ureche ori s-a scris in odaite ascunse va fi strigat de pe acoperisurile caselor, la megafoanele din piete si de pe cladiri (Lc 12, 1-3). Intr-o noapte din toamna anului urmator, a batut la geamul meu cineva. Am iesit si i-am deschis poarta, fara nici un gand. In fiecare seara veneau astfel la mine frati.

Acesta de acum insa era un tanar cunoscut care venea speriat, cu vestea ca Securitatea facuse o perchezitie neasteptata la una dintre bunele noastre surori tinere care lucra la transcrierea volumului III din Istoria Oastei, pe care nu cu mult inainte il terminasem de scris la masina in prima serie. Voind sa am mai multe exemplare, il dadusem spre multiplicare la sora asta, care era invatatoare la o scoala prin judetul Bacau. Cineva observase ce scria ea si o parase la Securitate. i-acum se confiscase totul. Fratele venea sa-mi comunice!Indata am stiut ca vor veni la mine sa-mi ceara tot materialul. Am strans in graba celelalte exemplare care le mai aveam scrise la masina din carte si asteptam. Intr-adevar, dupa cateva zile au sosit. Unde-i volumul III din Istoria Oastei pe care ai scris-o? La dumneavoastra, am raspuns. Dar celelalte exemplare? Iata-le aici! In cate exemplare le-ai scris la masina? In cinci! Celelalte patru iata-le. Dar ciornele unde sunt? Nu le mai am de mult. Sotia mea, pe care o stiti ca este bolnava de nervi, mi le-a aruncat in foc. Nu-i adevarat! Va rog s-o intrebati!S-au dus s-o intrebe, dar s-au intors indata clatinand din cap. Da o declaratie pe propria ta raspundere si sub luarea la cunostinta ca daca nu va fi adevarat esti pasibil de cea mai mare pedeapsa. De ce ai dat volumul acesta sa fie transcris? Ce aveai de gand sa faci cu atatea exemplare? Istorisirea asta este jurnalul meu, marturia vietii mele, descrierea intamplarilor prin care am trecut si testamentul meu. i cum acolo nu-i numai literatura, ci si istorie, si religie, si educatie, voiam sa dau cate un exemplar fiecarui copil al meu, apoi sa trimit un exemplar la Sfantul Sinod al Bisericii, unul la Departamentul Cultelor, unul la Uniunea Scriitorilor, unul la Academia Romana Trebuia sa ia act de cele scrise acolo fiecare institutie de asta! De ce ai dat-o la fata asta s-o scrie? Singura ea era in stare s-o scrie corect. Eu n-o mai puteam scrie inca o data. Unde mai ai vreun exemplar din ea? Nicaieri! Fii atent ca, daca se intampla sa ajunga vreun exemplar din asta in strainatate, ai terminat-o! Noi avem mijloace sa aflam oriunde ar mai fi un exemplar. Asa ca, daca stii ca mai exista undeva, mai bine sa-l dai acum. Mai tarziu va fi mult mai greu. Vei vedea. Sa nu zici ca nu ti-am spus. Scrie! Dupa lungi ceasuri de astfel de hartuieli si amenintari, au plecat, luand cu ei tot ce gasisera la mine.

Curand apoi, am aflat ca sora noastra fusese dusa si tinuta zile intregi pe la ancheta, atat in orasul ei apropiat, cat si in capitala judetului. Fusese hartuita si ea, controlata la scoala, acasa, in tot felul si amenintata cu darea afara din serviciu, cu inchisoarea, cu toate pedepsele...