EPISTOLA 2 Catre prietenul Grigorie I Am recunoscut scrisoarea ta, ca si cei care recunosc pe copiii prietenilor lor dupa asemanarea pe care acestia o au cu parintii lor. Caci sa nu spui ca infatisarea (configuratia) locului nu determina si o importanta punere in miscare, prin provocarea, in sufletul tau, a unei anumite dispozitii []EPISTOLA 2 Catre prietenul GrigorieIAm recunoscut scrisoarea ta, ca si cei care recunosc pe copiii prietenilor lor dupa asemanarea pe care acestia o au cu parintii lor. Caci sa nu spui ca infatisarea (configuratia) locului nu determina si o importanta punere in miscare, prin provocarea, in sufletul tau, a unei anumite dispozitii ca sa traiesti impreuna cu noi, inainte de a cunoaste ceva despre modul si forma vietii noastre, aceasta fiind in realitate propria ta gandire, demna indeosebi de sufletul tau, care ia in calcul toate cele pamantesti, asa incat nimic (sa nu lipseasca) in compararea fericirii care ne asteapta potrivit fagaduintelor. Dar eu, cate fac eu insumi in aceasta pustie noaptea si ziua, ma rusinez sa le descriu, caci am parasit intr-adevar viata de lume (civila), ca pricinuitoare de nenumarate rele, dar n-am reusit sa ma parasesc pe mine insumi. Dimpotriva, sint la fel cu cei care merg la mare si sub pretextul lipsei de experienta la navigatie sint nelinistiti si sint cuprinsi de rau de mare; sint incomodati de marimea corabiei, pentru ca din cauza ei se balanseaza mult, si cand trec de acolo in barca sau in vaporas, au din nou rau de mare si sint ametiti, pentru ca raul de mare si amareala bilei (vomarea) ii insotesc pretutindeni. Ceva asemanator se intampla si cu noi. Atata timp cit purtam cu noi patimile din noi (care isi au lacasul in noi), suntem pretutindeni in aceleasi nelinisti; asa incat n-am castigat nimic important din aceasta pustie. In orice caz cate va trebui sa facem si cate ne vor face in stare sa urmam pasii Celui Care ne-a aratat drumul mantuirii, prin cuvintele: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24), sint urmatoarele:IITrebuie sa ne straduim sa pastram mintea in stare de liniste. Pentru ca aceasta este ca ochiul care prin neincetata lui miscare, cand intorcandu-se spre cele din dreapta si din stanga, cand intorcandu-se, cu regularitate, in sus si in jos, nu poate sa vada clar ceea ce se afla inaintea lui, ci privirea lui trebuie sa se fixeze ferm catre obiectul privit, daca e cazul sa stabileasca un aspect clar al lui; astfel si mintea omului, cand este purtata de nenumarate griji lumesti nu este in stare sa fixeze adevarul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a infasurat cu legaturile casatoriei, il tulbura dorintele furioase si pasiunile greu de stapanit si iubirile dezesperante; dar pe acela care este deja legat cu sotie il stapaneste altfel de neliniste, cum este, in cazul celui fara copii, dorinta copiilor, in cazul celui care are copii, protejarea sotiei, grija de casa, supravegherea slugilor, paguba din conventii, certurile cu vecinii, procesele la tribunale, riscurile din negot, oboselile bunei lucrari a ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebita a sufletului. si noptile, care libereaza de grijile zilei, vrajesc mintea cu visarile (imaginatiile) lor. Iar de acestea exista o singura scapare, separarea de toata lumea. Dar separarea de lume nu inseamna simplu indepartarea trupeasca de ea, ci desprinderea sufletului de simpatia fata de trup, in asa masura incat cineva sa devina fara tara, fara casa, fara prieten, sarac, fara avere personala, fara mijloace de intretinere, fara intreprinderi, fara relatii sociale, necunoscator al invatamintelor omenesti, gata sa primeasca in inima impresii care iau nastere din invatatura dumnezeiasca. Dar pregatirea inimii pentru aceasta este dezvatarea celor invatate din obiceiul rau, care o stapaneau deja. Caci nici pe tablita de ceara nu este posibil sa scrie cineva, daca n-a inlaturat mai intai literele care erau scrise pe ea mai inainte; nici sufletul nu este cu putinta sa fie aprovizionat cu dogmele dumnezeiesti, daca n-au fost scoase (mai intai) preocuparile lui din obicei. Spre acest scop, asadar, pustia ne procura cel mai mare folos, imblanzind patimile noastre si dand gandului odihna ca sa le dezradacineze desavarsit din suflet. Caci, asa cum animalele salbatice sint usor de condus cand sint imblanzite, la fel si placerile, maniile si supararile rele, veninoase impotriva sufletului, cand sint imblanzite prin liniste si inceteaza sa mai irite prin continua excitare, devin usor de invins prin puterea ratiunii. Prin urmare, locul trebuie sa fie exact cu specificul nostru, indepartat de relatia cu oamenii, asa incat legatura exercitarii (ascezei) sa nu depinda de nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietatii hraneste sufletul cu gandiri dumnezeiesti. Asadar ce este mai fericit decat sa imite cineva pe pamant tovarasia (corul) ingerilor? O data cu zorii zilei sa se grabeasca la rugaciune, ca sa laude pe Ziditorul cu imne si cantari! Apoi, dupa ce soarele va lumina clar, sa se intoarca la lucrari, in timp ce rugaciunea sa-l insoteasca toata vremea! Asa incat sa faca placute lucrarile lui cu imne ca si cu sarea! Pentru ca indulcirile imnelor avantajeaza starea sufleteasca in care predomina bucuria, si nu supararea. Asadar, inceputul purificarii sufletului este linistea, potrivit careia nici limba nu discuta chestiuni (fapte) omenesti, nici ochii nu privesc trupurile parfumate si armonioase, nici urechea nu atrage atentia sufletului spre ascultarea melodiilor care sint compuse pentru a produce placere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeti si hazlii, ceva care are, prin excelenta, puterea sa dezorganizeze marea atentiune a sufletului, pentru ca mintea, cand nu este imprastiata catre cele din afara si nu se raspandeste prin simturi catre lume, se intoarce la sine si de la sine se inalta catre intelegerea lui Dumnezeu. Dar indata ce frumusetea este inconjurata de splendoare si este luminata de Acela, uita chiar si propria ei natura; nu antreneaza sufletul spre grija pentru hrana, nici spre ingrijirea pentru imbracaminte, ci, eliberata de grijile pamantesti, toata atentia ei trece la dobandirea bunurilor vesnice, adica la: cum sa dobandeasca intelepciunea si curajul, dreptatea si prudenta, precum si atatea alte virtuti, care se claseaza in cele generale de mai sus, care fac in stare barbatul bun sa indeplineasca toate indatoririle vietii.

IIIDar cale foarte importanta pentru aflarea indatoririlor este si studierea Scripturilor inspirate de Dumnezeu, caci in acestea se cuprind si (sfaturile) poruncile referitoare la faptele si vietile fericitilor barbati, transmise in scris ca chipuri vii ale conduitei bineplacute lui Dumnezeu, puse inaintea oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru ceea ce simte ca-i lipseste, gaseste painea binecuvantata spre remediul bolii ca si de la o oarecare clinica obsteasca, daca s-a consacrat imitarii corespunzatoare.si intr-adevar...