Oamenii se cearta pentru avutiile pamantului, si cearta lor istovitoare si zadarnica nu are sfarsit. O, oameni, voi ai cui sunteti? Oile se razboiesc pentru iarba pe care o pasc; sta uimit stapanul turmei si al pajistii si priveste cum turma, care e a lui, se cearta pentru pajiste, care e tot a lui. O []Oamenii se cearta pentru avutiile pamantului, si cearta lor istovitoare si zadarnica nu are sfarsit. O, oameni, voi ai cui sunteti? Oile se razboiesc pentru iarba pe care o pasc; sta uimit stapanul turmei si al pajistii si priveste cum turma, care e a lui, se cearta pentru pajiste, care e tot a lui.

O multime de lucruri tin minte oamenii, dar pe unul il uita intotdeauna, ori de cate ori li s-ar spune: ca fara nimic au intrat in aceasta lume, si fara nimic vor iesi din ea.

Oamenii isi impart acest intunecat pamant, desi socotelile li se incurca mereu. Cu pretul vietii isi apara hotarele tarii desi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costa cel mai scump, iar oamenii, in loc sa se impotriveasca, impodobesc acest pret infricosator cu numele: dreptate sau patriotism sau vreun alt cuvant care sa le vina bine. Dar niciodata n-ar spune ca e o nebunie ca oile sa-si dea viata pentru o mana de fan, cand iarba s-a dat ca sa tina viata, nu ca s-o ia.

Pentru ca, la urma urmelor, averile nu-s altceva decat iarba; iarba, si lucru mai mort decat iarba, este tot ce mananca si imbraca omul. La inceputul Sfintei Scripturi ni se spune ca Dumnezeu a dat oamenilor si fiarelor iarba drept hrana (Facere 1, 29; 9, 3). Iar daca intrebi pe oricine: ce-i mai de seama: omul sau iarba, raspunsul e unul singur: omul. Prin fapte insa oamenii arata ca, dimpotriva, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce isi dau si viata lor, si pe a altora, pentru iarba. Daca chestiunea averilor e o chestiune de iarba si nimic altceva, inseamna ca aceasta e cea mai mare piatra de poticnire in viata omului pe pamant. Doar cei duhovnicesti nu se impiedica de piatra aceasta, ci trec netulburati pe langa ea, lasand ce este al lor altora. Iar celorlalti piatra de poticnire le este izvor de cearta, lupta, sudoare si chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vietii lor, iar la sfarsit le este piatra de mormant.

Unde-i bogatia lui Cresus? Unde ospetele lui Lucullus? Unde imperiul lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomeneste de ele cateodata, a mai ramas o urma pe ici, pe colo, dar mai este o intrebare, mai presus de aceasta: Unde este bogatul Cresus? Unde mancaul Lucullus? Unde marele Napoleon? Unde, toti nesatuii de putere Cezari? Este mai important sa stim unde sunt oamenii, decat unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai inainte de a afla ai cui sunt oamenii.

Ai cui sunt, asadar? Cine gaseste raspunsul la intrebarea aceasta va gasi cu usurinta si raspunsul la intrebarea privitoare la averile lor, intocmai cum cei ce curata un drum, dupa ce dau la o parte bolovanii, stiu ce sa faca si cu pietrisul si cu frunzele.

Daca oamenii dau un raspuns intrebarii acesteia de la sine, fara Hristos, asa cum de altfel au facut vreme de mii de ani, caile de a raspunde sunt doua: fie ca omul e stapanit de puteri malefice care se ascund in spatele naturii si iau masca acesteia; sau ca omul e stapanit de natura, al carei produs este, si care il sustine o vreme, ca pe o piesa de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceste. De la intemeierea lumii si pana astazi, toti inteleptii lumii n-au avut decat aceste doua raspunsuri la intrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat nici o iota spre dezlegare.

Iar Hristos raspunde ca omul este al lui Dumnezeu. i nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care il are cineva in stapanire, ci ca o fiinta libera si cuvantatoare, ca fiu. Acesta nu-i raspunsul unui filosof daca ar fi, nici nu l-am crede ci este raspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din intreita vatra a fiintei si a vietii ce se revarsa in lume, in lumile toate. i de aceea credem ca e adevarat raspunsul acesta, credem ca este singurul raspuns mantuitor. Dar nici nu este un raspuns, ci este o marturie, marturia Atotvazatorului.

Prin marturia aceasta primim raspuns la intrebarea privitoare la averile omului, si la toate intrebarile in legatura cu posesia, economia si politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu, si prin urmare si firea toata e a lui Dumnezeu. Inseamna ca tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar ii da omului in folosinta. i nu da tuturor deopotriva. De ce nu? Pentru ca oamenii sunt liberi, sunt fapturi cuvantatoare. Dumnezeu nu imparte mecanic, nu imparte unor fapturi doar pe jumatate vii, lipsite de intelegere. Da fapturilor Sale in chip felurit, tocmai pentru ca sa se vada ca sunt inzestrate cu libera-vointa, si pentru ca oamenii sa-si dea seama ca depind unul de celalalt, ca, prin cele primite de la Dumnezeu, lucreaza la mantuirea lor si a altora. Evanghelia de astazi ne vorbeste despre un bogat care nu-si privea in acest chip averile, ci dimpotriva, si care, de aceea, a trecut la chinuri atat de mari incat ne ingheata inima si ni se face parul maciuca, numai gandindu-ne la ele.

Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, stralucit veselindu-se in toate zilele. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui . Infricosat tablou al inegalitatii dintre oameni! Dar aveti rabdare: curand vom vedea un mai infricosat tablou, al inegalitatii de dincolo. Ce alaturare de neinchipuit pe de o parte bogatul, imbracat in porfira si in vison, si pe de alta, cersetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece intre cei asemenea lui: bogati, bine hraniti, bine imbracati, voiosi; pe de alta, unul care nu are alta tovarasie decat cainii. Pe de o parte avere, inflorire, si burta plina; pe de alta saracie lucie, boala, foame. Pe de o parte se ridica in slava cerului zvon de muzica si danturi; pe de alta, nadejdea muta a unei coji de paine, sudoarea muta a suferintei, asteptarea muta a mortii. Rabdare in tacere pentru ca nu se spune ca Lazar ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul asa cum au obiceiul sa faca cersetorii. Era flamand si dorea numai sa se hraneasca si el cu ramasitele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, in inima lui, cu cate cineva, dar fara grai. La ce sa mai fi spus ceva cand insusi trupul lui, zacand intre caini, era mai graitor decat orice cuvant?Luati aminte: Domnul nu pomeneste de loc numele bogatului, ci numai pe cel al saracului. Numele bogatului ne ramane necunoscut in toata desfasurarea pildei, pe cand Lazar este numit si pe pamant si in cer. Ce inseamna aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul impotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grabit sa-l pomeneasca pe bogatas, ca pe unul vrednic de cinste, iar saracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spuna pe nume, chiar daca s-ar fi stiut cum il cheama. Saracii trec prin lume ca niste umbre, etichetati laolalta drept cersetori , pe cand numele bogatilor rasuna pe toate buzele, sunt cantate in ode, scrise in cronici si sapate in piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneste Domnul numele bogatului: ca sa nu cinsteasca pe cel cinstit de oameni, ca sa arate ca alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decat a oamenilor. El nu a venit pe pamant ca sa imite purtarea oamenilor fata de oameni, ci sa arate cum se poarta cerul cu oamenii! Trecand cu vederea numele bogatului, Mantuitorul ne-a dezvaluit o taina: in ceruri nici nu se pomeneste numele unui astfel de om, nici ingerii nici sfintii nu-l au pe cerestile lor buze, e sters din Cartea Vietii. Domnul ar fi putut sa dea bogatului nume, cum i-a dat saracului, dar nu a vrut ca dumnezeiestile-I buze sa-l plamadeasca, sa innoiasca si sa dea viata unuia sters odata din Cartea Vietii. Luati aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. Mergand, spuneti vulpii acesteia (Luca 13, 32), zice despre Irod.

Din vremuri stravechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele (Psalm 15, 5), pe cand dreptilor le spune Domnul: Bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri (Luca 10, 20). Iar bucuria aceasta indeamna Domnul sa fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decat bucuria de a vedea duhurile rele plecandu-li-se dinainte.

Ce rau a facut bogatul acesta, ca Domnul sa nu pomeneasca numele lui? Domnul nu-l invinuieste nici de furtisag, nici de marturie mincinoasa, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinta, nici ca si-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum sa-l mai invinuiasca Domnul, cand vina lui sta vie inaintea portii casei sale, scrisa nu cu cerneala pe hartie, ci scrisa cu rani pe insusi trupul unui om? Nici vorba, o fi avut bogatul si celelalte pacate pe care neabatut le aduce bogatia asupra omului usuratic. Cine se imbraca pompos in fiecare zi, mananca, bea si-si petrece toata vremea desfatandu-se, nu mai are loc intrinsul pentru frica de Dumnezeu.

Unul ca acesta nu are cum sa-si tina gura de la barfa, burta de la lacomie, inima de la mandrie, de la dispretuirea altora si de la luarea in desert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea il duc pe om fara scapare la desfrau, inselaciune, razbunare, crima si lepadare de Dumnezeu. Dar nici una din faradelegile bogatului nu e pomenita in pilda aceasta, afara de una nelegiuire: nesocotirea peste masura a omului, a lui Lazar, a saraciei si amaraciunii acestuia.

Sa fi aparut la poarta acestui bogat un Lazar avut, infloritor, bine imbracat, fara indoiala ca ar fi fost bine primit si poftit inauntru asa cum se cuvine unui om. Bogatul insa nu vedea in Lazar, in ranile si nefericirea lui, un om. Pentru el faptura lui Dumnezeu parca nici n-ar fi existat. Isi intorcea ochii de la el, cu scarba. Se socotea pe sine al sau si averile si le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un imprumut de la Dumnezeu. Talantul si l-a ingropat in pamant, in tina trupului, si nimeni n-a castigat nimic de urma lui. Inima i s-a ingreunat de mancare si de bautura (Luca 21, 34), si a orbit cu totul pentru lumea duhovniceasca. Vedea totul numai cu ochi trupesti, auzea numai cu urechile trupesti, traia numai pentru cele trupesti.

Sufletul bogatului era tot atat de plin de bube ca si trupul lui Lazar. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazar, iar trupul lui Lazar icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a asezat fata in fata doi oameni, ca sa se oglindeasca unul in celalalt: unul intr-un palat si celalalt la poarta. Stralucirea dinafara a bogatului era oglinda starii launtrice a lui Lazar, iar ranile deschise ale lui Lazar, oglinda starii launtrice a bogatului. Trebuia sa mai insire Domnul toate pacatele bogatului? Dar ele se aratau de la sine, toate dintr-o data! Nemilostivirea lui catre Lazar tragea intr-o clipa valul de deasupra sufletului sau, si toata hidosenia i se infatisa intr-o clipa!Iata deci doi oameni pe pamant; unul al carui nume are vaza, si altul despre care nimeni nu vrea sa auda. Sa vedem acum cum ni se infatiseaza ei in cer. i a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. i in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui . i bogatii si saracii mor. Nimeni nu se naste in aceasta lume ca sa traiasca in ea pentru totdeauna, caci aceasta lume e pieritoare si isi asteapta sfarsitul. Bogatii mor suspinand pentru lumea aceasta, saracii mor suspinand pentru lumea de dincolo. Parasind lumea, bogatul paraseste stralucire, desfatare si belsug. Lazar paraseste foame, rani si caini. Dar sa vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit saracul, si ingerii i-au luat sufletul si l-au dus in rai. A murit si bogatul, si ingerii s-au intors de la capataiul lui cu mainile goale. Dintr-un pom ce parea putred ingerii au cules rod minunat; iar din pomul ce parea verde si stufos, n-au aflat nimic de cules. Orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Luca 3, 9). Acest profetic cuvant s-a implinit cu desavarsire in bogatul nemilostiv. El s-a retezat si cu trupul si cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat in pamant, sa arda in pamant, sufletul i-a fost aruncat in iad, sa arda in iad. Nu s-au strans ingerii la patul mortii lui, caci nu era nimic pentru ei acolo, in loc de ingeri, s-au apropiat diavoli si oameni, ca sa-l ingroape: diavolii in iad cu sufletul, oamenii in pamant cu trupul.

Oamenii au privit, fireste, intr-un fel moartea lui Lazar si in cu totul altul moartea bogatului, asa cum facusera si cat acestia fusesera in viata. Moartea bogatului a fost trambitata in toata cetatea, toata lumea s-a strans la ingroparea lui. Trupul rece ca gheata, grav poate pentru prima oara de cand venise pe lume, a fost inca o data imbracat in porfira si vison, asezat intr-un cosciug din esente si metale rare, purtat pe un dric incrustat cu aur, tras de cai in zabranice negre expresie vie a durerii pentru cel care, prin viata sa, a irosit nebuneste mila cerului. Il urmeaza un lung convoi de rude, prieteni si slujitori, toti in straie cernite. Dupa cine merg toti acestia? Dupa un om care nu arunca unui sarac nici o firimitura de la masa lui!Tot orasul a venit la inmormantare ca sa-si arate respectul pentru acest eminent cetatean care facuse atatea lucruri mari pentru natiune si umanitate, ca sa auda panegirice inchinate vredniciei si virtutilor sale. Ce cuvantari alese, ce vorbe la fel de frumoase si de zadarnice ca si purpura care inveleste acest trup care nu mai are nevoie de nici o firimitura de la masa acestei lumi!Cuvinte mincinoase ca si intreaga lui viata, cuvinte goale ca si sufletul acestui om lipsit de toata fapta buna. In sfarsit, trupul imbracat in purpura si vison se pune in pamant, nu ca sa fie lins de caini, ci ca sa fie mancat de viermi. Coroane de flori si verdeata se ingramadesc pe mormantul celui care a pierdut coroana slavei ceresti. O piatra pretios scrisa se aseaza la capul celui al carui nume s-a sters din Cartea Vietii. Iar dintre miile care au venit la aceasta parada a desertaciunii, nici unuia nu-i trece prin minte ca sufletul acestui om e in iad.

Dar de ce fel de ingropare a avut parte Lazar cel sarac? Nu de alt fel decat cea a unui caine pe care-l gasesti mort in drum. Municipalitatea are grija ca acesti cersetori morti in drum sa fie si ei ingropati, nu cumva cainii vagabonzi sa-i sfasie si sa le tarasca lesul sfartecat pe strazi, infectand orasul. Insa graba cu care...