206. In ordinea fireasca sau a desfasurarii puterilor noastre, la trecerea de la cele din afara la cele dinlauntru sta inchipuirea. Trebuie sa ne ferim de ea cat mai cu staruinta, pentru ca sa putem ajunge in chip multumitor la adevaratul loc dinlauntru. Din pricina unei lipse de bagare de seama, s-ar putea sa ne []206. In ordinea fireasca sau a desfasurarii puterilor noastre, la trecerea de la cele din afara la cele dinlauntru sta inchipuirea. Trebuie sa ne ferim de ea cat mai cu staruinta, pentru ca sa putem ajunge in chip multumitor la adevaratul loc dinlauntru. Din pricina unei lipse de bagare de seama, s-ar putea sa ne impotmolim intr-insa si, ramanand acolo, sa lunecam la incredintarea ca am intrat inlauntru, in timp ce ea nu este decat tinda din afara, curtea neamurilor (paganilor). Asta inca n-ar fi nimic; dar aceasta stare este aproape intotdeauna insotita de o inselare de sine. Este stiut ca toata grija ravnitorilor cu privire la viata duhovniceasca e indreptata spre telul ei de a ne pune intr-o legatura cuviincioasa cu Dumnezeu. Aceasta se straduieste si se incearca vadit la rugaciune. Ea este calea de ridicare catre Dumnezeu si treptele ei sunt treptele de apropierea duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simpla lege a rugaciunii este sa nu ne inchipuim nimic, ci adunandu-ne mintea in inima, sa stam patrunsi, ca Dumnezeu este aproape, vede si ia aminte si cu aceasta incredintare sa cadem in fata Lui, Care este infricosat in maretia Lui si apropiat in bunul Lui pogoramant fata de noi. Imaginile tin luarea aminte in afara, oricat de sfinte ar fi ele si in vremea rugaciunii, atentia trebuie sa fie inlauntrul inimii : concentrarea luarii aminte in inima este punctul de plecare al rugaciunii, cea facuta dupa cum se cuvine; iar daca rugaciunea este calea de ridicare la Dumnezeu, atunci abaterea luarii aminte din inima este abaterea de la aceasta cale.207. Cel dintai mijloc al rugaciunii se datoreste faptului, ca unii lucreaza mai ales prin imaginatie si prin fantezie. Aceste puteri le aflam chiar la cel dintai prag al trecerii noastre din afara inlauntru si de care noi trebuie sa ne ferim, iar cei ravnitori sa se opreasca aici. A doua vama pe drumul ce duce inlauntru ne pune in fata zidirea, ratiunea, mintea luata in sine ca putere cugetatoare si de discernamant, de judecata. si de aceasta trebuie sa trecem fara a ne opri la ea. Trebuie, dimpotriva, sa coboram in inima impreuna cu ea. Cand insa unii se opresc la ea, atunci ajungem la al doilea chip neindreptatit, nepotrivit, de rugaciune, ce are drept trasatura deosebitoare faptul ca mintea ramanand in cap vrea sa puna randuiala si sa conduca toate cele sufletesti prin propriile sale puteri; dar din ostenelile ei nu iese nimic. Ea alearga dupa toate, dar nu poate birui nimic, ci numai sufera infrangeri. Aceasta stare a bietei minti este pe deplin si foarte bine zugravita de Simeon Noul Teolog. Acest al doilea chip de rugaciune se cade sa fie numit : al mintii si al capului, care este contrar celui de al treilea, care s-ar numi al mintii si al inimii sau al inimii si al mintii. si in toate acestea, de indata ce s-a nascut aceasta ratacire in cap, pe care am vadit-o la al doilea chip de rugaciune, inima porneste laolalta cu ceata ei de simtaminte, nimeni nu o mai gaseste si asupra ei dau buzna grijile si miscarile patimase. Atunci mintea pe sine insasi se da uitarii si alearga catre acele tinte ale grijilor si patimilor, si numai intr-un tarziu se trezeste si se intoarce la sine. Voi adauga la aceasta, adica la a doua forma de rugaciune, cateva cuvinte din predoslovia cartii Sfantului Grigore Sinaitul, scrisa de staretul Vasile Schimonahul, impreuna pustnic si prieten cu Paisie al Neamtului. Dupa ce citeaza din Simeon Noul Teolog, ceea ce am pomenit mai sus, el adauga : Cum se poate pazi nerapita mintea numai prin stavilirea simturilor din afara, cand gandurile acesteia curg de la sine si zboara pe deasupra celor simtite ? Daca nu se poate, atunci mintea are nevoie ca in ceasul rugaciunii sa alerge inlauntru pana in fundul inimii si sa stea acolo surda si muta de la toate gandurile. Cine se departeaza numai pe din afara de cele vazute, auzite si vorbite, acela castiga prea putin folos. Inchide-ti mintea in camara launtrica a inimii si atunci te vei indulci de linistea dezlegata de gandurile cele rele si vei gusta bucuria duhovniceasca, pe care o aduce rugaciunea mintii si luarea aminte a inimii . Sfantul Isihie spune : mintea noastra nu poate birui nalucirile diavolesti numai prin propriile ei puteri, ba nici nu poate nadajdui asa ceva. De aceea, pazeste-te sa nu te inalti, dupa pilda vechiului Israil, ca vei fi dat si tu in mainile vrajmasilor ganditi. Acela, fiind izbavit prin toate mijloacele de Dumnezeu din mainile egiptenilor, s-a gandit sa-si gaseasca un sprijin in idolul de tarana. Iar sub idolul de tarana trebuie sa intelegi cugetarea noastra cea neputincioasa, care atata vreme cat Il roaga pe Iisus Hristos impotriva duhurilor viclene, le izgoneste bine, dar cand isi pune nadejdea, fara niciun talc, in sine insusi, cade printr-o uimitoare cadere si se zdrobeste.208. Odata cu aceasta nu uita urmatoarea indrumare a Sfantului Scarar. Ea ne descopera calea de ridicare la Dumnezeu sub chipul unei scari cu patru trepte. Unii, zice el, imblanzesc patimile; altii canta, adica se roaga cu gura; cei de a treia treapta se indeletnicesc cu rugaciunea mintii; cei de treapta a patra, intra in vedenie. Cei ce vor sa se ridice pe aceste patru trepte nu pot incepe de sus, ci trebuie sa inceapa de jos si, calcand pe intaia treapta, de pe aceasta urca la urmatoarea, apoi la a treia si abia mai tarziu la a patra. Pe aceasta cale fiecare poate intra in cer. Mai intai trebuie sa te nevoiesti pentru imblanzirea si imputinarea patimilor; apoi sa te indeletnicesti cu psalmodia, adica sa te deprinzi sa te rogi cu gura; mai departe sa te rogi cu mintea si, in sfarsit, dobandesti putinta sa te ridici cu vedenia. Prima este lucrarea noilor incepatori, a doua este lucrarea celor ce cresc in propasire, a treia este a celor ce au ajuns la sfarsitul propasirii, iar a patra este a celor desavarsiti.209. Asadar, inceputul nu este altceva decat micsorarea si imblanzirea patimilor, iar cele ce nu se imputineaza prin alt mijloc, decat prin trezvia inimii si luarea aminte. Prin urmare, cel ce trece prin toate acestea pe rand, facand toate la randul lor, acela poate ca, dupa ce i se va curati inima de patimi, sa se apuce din tot sufletul de cantarea de psalmi si de lupta impotriva gandurilor si sa priveasca ia cer cu ochii simtirilor sau sa-l contemple cu ochii ganditi ai sufletului si sa se roage curat cu adevarat, cum se cade.210. Cand te rogi cu simtirea, unde-ti este luarea aminte daca nu in inima ? Simtirea intotdeauna atrage catre sine luarea aminte. In cap este un targ plin de imbulzeala. Acolo nu te poti ruga lui Dumnezeu. Ca uneori rugaciunea merge bine si de la sine, e un semn bun. Inseamna ca ea a inceput sa se altoiasca in inima. Pazeste-ti inima ca sa nu fie legata de ceva, straduieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, vazandu-L de fata si lucrand inaintea Lui.211. Dumneata planuiesti sa te faci sihastru. Dar uite care este pasterea dumitale ! Stai si striga : Doamne miluieste ! Cand nu ai legatura cu oamenii, atunci prin ce oare iti vei indeplini voia lui Dumnezeu ? Prin nimic decat printr-o cuviincioasa stare a omului launtric. Dar aceasta prin ce se dobandeste ? Prin neincetata aducere aminte de Dumnezeu cu frica si prin aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a urma inaintea lui Dumnezeu sau in pomenirea de Dumnezeu, este atmosfera vietii duhovnicesti. In chip firesc ea ar trebui sa fie in duhul vostru care sunteti ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, dar deprinderea nu este decat din cauza caderii noastre fata de Dumnezeu. Drept urmare, ne sta in fata osteneala de a dobandi deprinderea sa umblam inaintea lui Dumnezeu. In esenta, ea consta in incordarea de a sta in chip constient inaintea fetei lui Dumnezeu Cel ce este pretutindenea; dar ea se mai sustine si prin alte lucrari launtrice, care intra in alcatuirea vietii duhovnicesti. Dar si aici este o osteneala si anume : sa calauzim aceste lucrari spre scopul propus. In aceasta directie trebuieste indreptata si citirea si cugetarea si rugaciunea si toate indeletnicirile si legaturile trebuiesc astfel indeplinite incat ele sa nu stanjeneasca si sa nu tulbure aducerea aminte de Dumnezeu. si la toate acestea trebuie sa adaugam, unde se cuvine sa stam cu constiinta sau cu luarea aminte. Mintea o avem in frunte si oamenii condusi de minte (oamenii de stiinta) numai in cap traiesc. Traiesc in cap si sufar de o neincetata inviforare de ganduri. Aceasta inviforare nu ingaduie atentiei sa se opreasca asupra unui singur punct. Mintea nu poate nici sa se opreasca in singura cugetare de Dumnezeu atata vreme cat se gaseste in cap. Mereu fuge in toate partile. Pe acest temei, celui ce doreste sa se statorniceasca in unica cugetare de Dumnezeu i se da porunca sa lase capul sa se coboare cu mintea in inima si acolo sa stea, fara sa iasa de acolo cu luare aminte. Numai atunci cand mintea se va uni cu inima, putem sa ne asteptam la un succes in aducerea aminte de Dumnezeu. Incearca acum sa-ti propui drept tinta atingerea acestei stari si incepe sa te misti spre acest scop. Sa nu crezi ca aceasta este o osteneala, care intrece puterile, dar nici sa nu socoti ca este atat de usor incat e destul sa vrei, si treaba s-a si facut. Prin metoda prin care se atrage mintea spre inima este tocmai impreuna simtirea cu rugaciunile citite si auzite; caci simtamintele inimii stapanesc de obicei asupra mintii. Daca vei indeplini cum se cuvine prima metoda, atunci rugaciunea dumitale va merge cu simtamintele. Aceste simtaminte se vor schimba potrivit cu cuprinsul rugaciunilor. Eu nu vorbesc aici despre simtaminte obisnuite, ci numai despre acelea dintre ele, care au puterea sa prinda intreaga cunostinta si toata inima, care sunt in stare sa lege sufletul, fara sa-i mai dea libertatea sa-si continue citirea, ci numai sa atraga mereu atentia asupra lor. Acestea sunt simtaminte deosebite; si ele de indata ce se nasc, dau nastere in suflet rugaciunilor proprii potrivit cu felul lor de a fi. Aceste simtaminte si rugaciuni deosebite, care iau, nastere in inima, nu trebuiesc intrerupte prin continuarea rugaciunilor citite, ci oprind citirea, sa li se dea libertatea de a se revarsa pana se vor goli cu totul si simtirea va deveni egala cu simtirile obisnuite ale rugaciunilor. Aceasta metoda e mai puternica decat prima si coboara mai repede mintea in inima. Dar nu-si poate arata lucrarea decat dupa prima metoda sau odata cu ea.212. Ajung sa cred ca te afli tot in cap, inca, dar nu in inima. Coboara-te in inima si indata te vei pretui asa cum se cuvine : Dumneata ti-ai aratat dorinta sa ajungi la simtamantul propriei netrebnicii. Uite, tocmai acest lucru vei incepe sa-l descoperi si sa-l simti de indata ce te vei cobori in inima. Cu cat mai adanc te vei cobori, pe atat mai repede ti se va vadi acest lucru.213. Lucrul de capetenie este sa stai cu mintea in inima inaintea Domnului si sa stai in fata lui fara iesire, zi si noapte, pana la sfarsitul vietii.214. Cineva a spus odata : fa ca gandurile tale sa nu treaca de zidurile manastirii si repede vei dobandi linistea dulce a insingurarii manastiresti. Aceasta este cea mai fericita parte a Mariei sa te intocmesti in asa fel ca sa nu fie nimic in gandurile tale afara de biserica si de chilie. Cat e de bine asa ! Socot ca aceasta fericita stare nu poate fi descrisa.215. Mi-a venit in minte sa-ti spun :...