DOCUMENTAR: 180 de ani de la naşterea criticului literar Titu Maiorescu
Criticul literar Titu Maiorescu, estetician si om politic, fondator al gruparii literare si politice Junimea, s-a nascut la 15 februarie 1840, la Craiova. A inceput studiile in orasul natal (1846-1848), iar dupa peregrinari impreuna cu familia la Bucuresti, Brasov, Sibiu, Blaj, le-a continuat la Brasov (1850-1851). In perioada 1851-1858 a studiat la Academia Theresiane din Viena.
In perioada in care era elev, a tradus o povestire din J. Paul, care a fost publicata in Gazeta Transilvaniei, scriind cateva randuri in care blama literatura franceza de foileton si aprecia literaturile engleza si germana.
In 1858, s-a inscris ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, iar in 1859 a obtinut doctoratul in filosofie la Giessen. A urmat licenta in litere si filosofie la Sorbona (1860) si in drept (1861), tot la Paris. In aceasta perioada a colaborat cu studii filosofice la revista germana Die Gedanken, iar in 1861 i-a aparut, la Berlin, cartea Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form.
Dupa ce a conferentiat la Berlin si Paris, in 1861 s-a intors in tara, unde a inceput o cariera didactica si politica foarte bogata, in paralel cu aceea de jurist, conform Dictionarului scriitorilor romani, Editura Albatros, 2001. A fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). In acelasi an a fost numit profesor la Universitatea din Iasi si director al Gimnaziului Central din acelasi oras, el fiind primul care a introdus in Romania metoda seminarizarii studentilor. In 1863 a fost numit decan al Facultatii de Filosofie, apoi rector al Universitatii din Iasi si director al colii Normale Vasile Lupu (1863-1868).
Din 1884 a fost profesor de logica si filosofie la Universitatea din Bucuresti si rector al acesteia (1892-1897), functie din care a demisionat din motive politice (1897). In 1909 s-a pensionat din invatamant. In paralel cu activitatea didactica a profesat si ca avocat.
In 1863-1864, impreuna cu P.
P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a initiat o serie de conferinte publice, pe teme de filosofie, psihologie, logica, literatura, ce au marcat inceputul activitatii societatii Junimea, infiintata la Iasi, care a avut, din 1867, ca organ de presa revista Convorbiri literare, aparuta tot la Iasi.
Mentor spiritual al Junimii, Titu Maiorescu a avut un rol deosebit in impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creanga, I.
L.
Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.
D. Xenopol s.a., prin publicarea si sustinerea acestora in revista si cenaclul Junimii.
A fost membru al Societatii Academice Romane (20 iulie 1867), fiind unul dintre intemeietorii acesteia, si vicepresedinte al Academiei Romane (15 apr. 1880 - 5 apr.1884; 5 apr.1886 - 28 mart.1887).
Spiritul critic maiorescian, pe langa megalografie, termen ce definea climatul unei extreme euforii culturale, si-a indreptat atacurile asupra unui fenomen, cel putin tot atat de alarmant, potrivit Dictionarul scriitorilor romani: neadevarul si falsitatea civilizatiei romanesti contemporane. Ne-am rezumat mereu la preluarea unor aparente ale culturii apusene; am infiintat Societatea Academica Romana, am infiintat atenee, asociatiuni de cultura, o scoala de belle-arte, un conservator de muzica, gliptoteci etc, declara Maiorescu, potrivit dictionarului amintit. Toate acestea i se pareau insa a constitui doar un edificiu fictiv. Statuia lui Titu Maiorescu din Rotonda scriitorilor (Rondul Roman), Parcul Cismigiu,Bucuresti, 1943Foto: (c) AGERPRES FOTO/ARHIVACa estetician, Maiorescu are marele merit de a fi pus bazele teoretice ale criticii estetice, ale unei critici ce porneste de la principiul separatiei valorilor culturale. O deosebita semnificatie detine, in aceasta perspectiva, definitia pe care marele critic o da notiunii de frumos si aceleia de poezie lirica. Notiunea de frumos este pentru prima data abordata intr-o conferinta rostita la 10 martie 1861, la Berlin, in care Maiorescu afirma ca Frumosul nu este decat deplina patrundere a ideii cu aparenta sensibila.
O definitie cu mult mai elaborata este aceea a poeziei. Ca orice arta verbala, poezia ni se releva pe de o parte printr-o conditiune ideala (continuturile spirituale pe care ea le afirma), si, pe de alta parte, printr-o conditiune materiala (materialul sensibil de care ea se foloseste, in procesul comunicarii). Sub raportul continutului spiritual pe care il comunica, poezia face apel la iubire, ura, tristete, bucurie, desperare, manie etc. Maiorescu recurge, in 1892, la o solutie de compromis, sustinand ca Poetul adevarat este impersonal in perceperea lumii, intrucat in actul perceperii obiectului trebuie sa se uite pe sine si sa-si concentreze toata privirea in obiect. In opinia sa, prea putine versuri, ce umplu paginile revistelor de literatura tin cu adevarat de sfera poeziei; majoritatea poeziilor noastre nici nu intra in categoria operelor de arta, ci sunt proza stricata prin rime.
In acest timp a publicat si lucrarile: Despre scrierea limbii romane (1866) - prin care s-a fixat o ortografie care, in linii mari, se pastreaza si astazi; O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, studiu cu care a inceput contributia sa estetica si critica; In contra directiei de azi in cultura romana (1868) - prin care a fundamentat teoria formelor fara fond; Directia noua in poezia si proza romana (1872) - in care a incercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea Junimea; Critice (I-III, 1867-1892).
In paginile sale de critica literara propriu-zisa, Maiorescu ia in discutie productia literara a unui impresionant numar de scriitori ai momentului (Alecsandri, Eminescu, Creanga, Cosbuc, Slavici, Caragiale, Sadoveanu etc). Spirit multilateral, Titu Maiorescu s-a ilustrat cu incontestabila stralucire pe taram lingvistic (impunand sistemul de scriere fonetic), oratoric (mai cu seama prin discursurile parlamentare) ori filosofic. Activitatea lui culturala are, sub multe aspecte, caracterul si semnificatia unei revolutii, cum aprecia Eugen Lovinescu.
Aportul sau in domeniul criticii literare a inceput odata cu reluarea colaborarii la Convorbiri literare, dupa 1880, si este marcata de aparitia volumelor: Literatura romana si strainatatea (1882) - in care a emis teoria romanului popular; Poeti si critici (1886); Comediile d-lui Caragiale (1885); Eminescu si poeziile sale (1889) - in care a alcatuit prima sinteza asupra poeziei eminesciene, fixand astfel valoarea unica a poetului in poezia romaneasca si prezicand ca dezvoltarea acesteia se va produce la lumina geniului sau; Povestirile lui Sadoveanu (1906) si Poeziile lui Octavian Goga (1906), prin care au fost lansati cei doi mari scriitori.
A mai publicat si volumele Logica (1876), Discursuri parlamentare (1897-1915), Insemnari zilnice, prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator si memorialist. A murit la 18 iunie 1917. Postum, a mai aparut volumul Jurnal (1975), in ingrijirea lui Eugen Lovinescu.
Titu Maiorescu a avut si o intensa activitate politica, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus intre anii 1913-1914). A ocupat diferite functii: deputat, in 1871 si 1878; agent diplomatic al Romaniei la Berlin (1876); ministru al cultelor si instructiunii publice (1874-1876, in cabinetul Lascar Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, in cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti si gen. G. Manu) - perioada in care a alcatuit un proiect pentru reorganizarea invatamantului rural, a introdus limba romana ca materie de studiu in licee, s-a ocupat de organizarea invatamantului superior politehnic; ministru de justitie (1900-1901, in cabinetul P.
P. Carp); ministru al afacerilor straine (1910; 1911-1912, in cabinetul P.
P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, in aceasta ultima calitate, a prezidat Conferinta de pace de la Bucuresti (1913), in urma razboiului balcanic. AGERPRES/(Documentare - Marina Badulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)
In perioada in care era elev, a tradus o povestire din J. Paul, care a fost publicata in Gazeta Transilvaniei, scriind cateva randuri in care blama literatura franceza de foileton si aprecia literaturile engleza si germana.
In 1858, s-a inscris ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, iar in 1859 a obtinut doctoratul in filosofie la Giessen. A urmat licenta in litere si filosofie la Sorbona (1860) si in drept (1861), tot la Paris. In aceasta perioada a colaborat cu studii filosofice la revista germana Die Gedanken, iar in 1861 i-a aparut, la Berlin, cartea Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form.
Dupa ce a conferentiat la Berlin si Paris, in 1861 s-a intors in tara, unde a inceput o cariera didactica si politica foarte bogata, in paralel cu aceea de jurist, conform Dictionarului scriitorilor romani, Editura Albatros, 2001. A fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). In acelasi an a fost numit profesor la Universitatea din Iasi si director al Gimnaziului Central din acelasi oras, el fiind primul care a introdus in Romania metoda seminarizarii studentilor. In 1863 a fost numit decan al Facultatii de Filosofie, apoi rector al Universitatii din Iasi si director al colii Normale Vasile Lupu (1863-1868).
Din 1884 a fost profesor de logica si filosofie la Universitatea din Bucuresti si rector al acesteia (1892-1897), functie din care a demisionat din motive politice (1897). In 1909 s-a pensionat din invatamant. In paralel cu activitatea didactica a profesat si ca avocat.
In 1863-1864, impreuna cu P.
P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a initiat o serie de conferinte publice, pe teme de filosofie, psihologie, logica, literatura, ce au marcat inceputul activitatii societatii Junimea, infiintata la Iasi, care a avut, din 1867, ca organ de presa revista Convorbiri literare, aparuta tot la Iasi.
Mentor spiritual al Junimii, Titu Maiorescu a avut un rol deosebit in impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creanga, I.
L.
Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.
D. Xenopol s.a., prin publicarea si sustinerea acestora in revista si cenaclul Junimii.
A fost membru al Societatii Academice Romane (20 iulie 1867), fiind unul dintre intemeietorii acesteia, si vicepresedinte al Academiei Romane (15 apr. 1880 - 5 apr.1884; 5 apr.1886 - 28 mart.1887).
Spiritul critic maiorescian, pe langa megalografie, termen ce definea climatul unei extreme euforii culturale, si-a indreptat atacurile asupra unui fenomen, cel putin tot atat de alarmant, potrivit Dictionarul scriitorilor romani: neadevarul si falsitatea civilizatiei romanesti contemporane. Ne-am rezumat mereu la preluarea unor aparente ale culturii apusene; am infiintat Societatea Academica Romana, am infiintat atenee, asociatiuni de cultura, o scoala de belle-arte, un conservator de muzica, gliptoteci etc, declara Maiorescu, potrivit dictionarului amintit. Toate acestea i se pareau insa a constitui doar un edificiu fictiv. Statuia lui Titu Maiorescu din Rotonda scriitorilor (Rondul Roman), Parcul Cismigiu,Bucuresti, 1943Foto: (c) AGERPRES FOTO/ARHIVACa estetician, Maiorescu are marele merit de a fi pus bazele teoretice ale criticii estetice, ale unei critici ce porneste de la principiul separatiei valorilor culturale. O deosebita semnificatie detine, in aceasta perspectiva, definitia pe care marele critic o da notiunii de frumos si aceleia de poezie lirica. Notiunea de frumos este pentru prima data abordata intr-o conferinta rostita la 10 martie 1861, la Berlin, in care Maiorescu afirma ca Frumosul nu este decat deplina patrundere a ideii cu aparenta sensibila.
O definitie cu mult mai elaborata este aceea a poeziei. Ca orice arta verbala, poezia ni se releva pe de o parte printr-o conditiune ideala (continuturile spirituale pe care ea le afirma), si, pe de alta parte, printr-o conditiune materiala (materialul sensibil de care ea se foloseste, in procesul comunicarii). Sub raportul continutului spiritual pe care il comunica, poezia face apel la iubire, ura, tristete, bucurie, desperare, manie etc. Maiorescu recurge, in 1892, la o solutie de compromis, sustinand ca Poetul adevarat este impersonal in perceperea lumii, intrucat in actul perceperii obiectului trebuie sa se uite pe sine si sa-si concentreze toata privirea in obiect. In opinia sa, prea putine versuri, ce umplu paginile revistelor de literatura tin cu adevarat de sfera poeziei; majoritatea poeziilor noastre nici nu intra in categoria operelor de arta, ci sunt proza stricata prin rime.
In acest timp a publicat si lucrarile: Despre scrierea limbii romane (1866) - prin care s-a fixat o ortografie care, in linii mari, se pastreaza si astazi; O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, studiu cu care a inceput contributia sa estetica si critica; In contra directiei de azi in cultura romana (1868) - prin care a fundamentat teoria formelor fara fond; Directia noua in poezia si proza romana (1872) - in care a incercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea Junimea; Critice (I-III, 1867-1892).
In paginile sale de critica literara propriu-zisa, Maiorescu ia in discutie productia literara a unui impresionant numar de scriitori ai momentului (Alecsandri, Eminescu, Creanga, Cosbuc, Slavici, Caragiale, Sadoveanu etc). Spirit multilateral, Titu Maiorescu s-a ilustrat cu incontestabila stralucire pe taram lingvistic (impunand sistemul de scriere fonetic), oratoric (mai cu seama prin discursurile parlamentare) ori filosofic. Activitatea lui culturala are, sub multe aspecte, caracterul si semnificatia unei revolutii, cum aprecia Eugen Lovinescu.
Aportul sau in domeniul criticii literare a inceput odata cu reluarea colaborarii la Convorbiri literare, dupa 1880, si este marcata de aparitia volumelor: Literatura romana si strainatatea (1882) - in care a emis teoria romanului popular; Poeti si critici (1886); Comediile d-lui Caragiale (1885); Eminescu si poeziile sale (1889) - in care a alcatuit prima sinteza asupra poeziei eminesciene, fixand astfel valoarea unica a poetului in poezia romaneasca si prezicand ca dezvoltarea acesteia se va produce la lumina geniului sau; Povestirile lui Sadoveanu (1906) si Poeziile lui Octavian Goga (1906), prin care au fost lansati cei doi mari scriitori.
A mai publicat si volumele Logica (1876), Discursuri parlamentare (1897-1915), Insemnari zilnice, prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator si memorialist. A murit la 18 iunie 1917. Postum, a mai aparut volumul Jurnal (1975), in ingrijirea lui Eugen Lovinescu.
Titu Maiorescu a avut si o intensa activitate politica, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus intre anii 1913-1914). A ocupat diferite functii: deputat, in 1871 si 1878; agent diplomatic al Romaniei la Berlin (1876); ministru al cultelor si instructiunii publice (1874-1876, in cabinetul Lascar Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, in cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti si gen. G. Manu) - perioada in care a alcatuit un proiect pentru reorganizarea invatamantului rural, a introdus limba romana ca materie de studiu in licee, s-a ocupat de organizarea invatamantului superior politehnic; ministru de justitie (1900-1901, in cabinetul P.
P. Carp); ministru al afacerilor straine (1910; 1911-1912, in cabinetul P.
P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, in aceasta ultima calitate, a prezidat Conferinta de pace de la Bucuresti (1913), in urma razboiului balcanic. AGERPRES/(Documentare - Marina Badulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)
