Epectaza în poezia lui Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914 – d. 20 iunie 1989)
Motto :Spre lumile Luminii aripile-am intins Indragostit de-al slavei nemarginit Cuprins. M-am ridicat pe scara naltimilor de har Spre taina fara moarte si fara de hotar Ce-s valurile care ma tin si ma atrag Cu teama si iubire, cu tremur si cu drag? Numai trairea si poezia au dreptul si sansa de a spune ceva []Motto :Spre lumile Luminii aripile-am intinsIndragostit de-al slavei nemarginit Cuprins.
M-am ridicat pe scara naltimilor de harSpre taina fara moarte si fara de hotarCe-s valurile care ma tin si ma atragCu teama si iubire, cu tremur si cu drag? Numai trairea si poezia au dreptul si sansa de a spune ceva despre Dumnezeu. Oricine se apropie cu onestitate, profunzime si simtire de tezaurul poeziei dorziene este silit sa recunoasca noutatea fenomenului din cadrul poeziei crestine romanesti. Cititorul atent recunoaste in versurile lui taine ale inimii care se lasa experimentate si cucerite de cuvinte numai de marii sfinti.
Poetul Traian Dorz implineste o vocatie spiciala si rara. Rigoarea precizarii teologice el o imbraca in turnura poetica, in poezia sa cognitivul este strabatut de afectiv, iar intelegerea se imbratiseaza cu simtirea. Simtamintele si pasiunle din lirismul sau acopera ca o bolta uriasa scheletul dogmatic sau moral si-l fereste de rigiditate, intelectualism si stereotipie. Limbajul stiintific, logic si rationalist nu are acces la Dumnezeu. Numai trairea si poezia au dreptul si sansa de a spune ceva despre Dumnezeu. Poetul patrunde prin viata sa inchinata lui Dumnezeu in misterul trairilor ceresti, iar arta sa poetica cucereste sclipiri ale acestui mister in imagini sensibile de o rara frumusete. Poetul nu-si cladeste pe nisipul miscator al metaforei lumi iluzorii, nu zboara intr-un infinit impersonal, el cauta permanent cuvinte, comparatii, epitete, metafore prin care talcuieste adevarul fiintei sale, realitatea trairii duhovnicesti. Fantezia sufletul poeziei nu este inchipuire lipsita de suport real, ea exprima experienta intalnirii cu Dumnezeu.
Din orizont in orizont spre orizontul fara de sfarsit Motivele poeziei dorziene il trimit pe cititor spre culmile inalte ale gandirii si experientei patristice. Un motiv al poeziei sale este cel al epectazei, al inaintarii omului din zare in zare, din har in har, din slava in slava spre slava fara de sfarsit.
Potrivit gandirii si experientei duhovnicesti validate de traitorii cu viata sfanta, cei care au pornit cu hotarare si devotament pe calea cea noua si vie se prefac din slava in slava ca de la Duhul Domnului (II Cor 3, 17). Sf. Ap. Pavel spune: Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte alerg la tinta la rasplata chemarii celei de sus (Fil. 3, 17). Astfel, Dumnezeu este xperimentat ca varf spre care trebuie sa tindem ca oameni in veci, fara sa ne putem identifica niciodata cu El. El este viitorul nostru etern, perspectiva nesfarsitei noastre umanizari . Pentru prima data acesta idee este dezvoltata de Sfantul Grigorie de Nyssa. Potrivit acestui Parinte bisericesc niciodata dorinta celui ce urca nu se opreste la cele cunoscute, ci sufletul urcand printr-o alta dorire mai mare spre alta mai de sus, intr-o urcare necontenita, inainteaza pururea, prin cele si mai inalte, spre Cel nehotarnicit .
Aceasta miscare eterna este erosul uman intins spre erosul divin (Sf Grigorie Palama). Aceasta vocatie eterna a omului este inscrisa in fiinta sa in actul creatiei. Menirea fiecari persoane este aceea de a se arunca in oceanul infinit al Dumnezeirii, ca sa gaseasca acolo alinarea nostalgiei sale .
Orizonturile strabatute sunt uitate, iar sufletul este atras prin iubirea pururi noua spre orizonturile viitoare pe care le deschide harul. Iata cum exprima poetul aceasta stare atat de rar experimentata, dar si mai rar teologhisita: Mai sus mereu ne-am cufundat / in slava cea adanca / atatea slavi am colidat si tot mai mergem inca. / Mai sus din cer in cer mai sus, / cu ochii plini de soare / cutremurati cadem Iisus la sfintele-ti picioare (Mai sus, mereu) sau: Toate zarile trecute / sa lasam in urma, rand, / prin hotare nestiute / sa zburam cu drag, cantand (Vino ingerul iubirii). Nici o treapta nu este ultima. Fiecare taram atins deschide zarea unui alt taram, fiecare cer cucerit se face pricina cuceririi unui alt cer: Cu aripi mari si largi intinse / spre-a-l slavei fericit azur / strabatem ceruri necuprinse / cu stol de ingeri imprejur (Mereu mai sus). Epectaza incepe de pe pamant prin roadele pe care le aducem lui Dumnezeu din harul Lui si ostenelile noastre: Merita sa pierzi o stare pentru alta si mai sus,/ din mai bine spre mai bine sa te nalti dupa Iisus. / Orisicate roade scumpe I-ai adus, mai multe-adu-I, / Niciodata nu se poate da prea mault spre slava Lui . (Merita sa lasi)Dorul este conditia inaintarii vesnice a omului catre Dumnezeu Sfarsitul unui urcus se face inceputul altui urcus, pasirea pe o noua treapta deschide o zare noua, iar cel care intretine aceasta inaintare este dorul de Dumnezeu: ara Primaverii / ce ne-astepti in tine, / Dorul reverderii / arde para-n mine, pasii mi-i asteapta zari nestrabatute, treapta dupa treapta / sa le sui mai iute ( ara primaverii). Dorul este un sentiment greu de definit in dor e prezenta intr-un fel propriu si in grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite (Pr. Prof. Acad. Dumitru Staniloae). Ce haruri mi-ai turnat in suflet / de nu-mi mai afu-n lume loc, / de arde-n dorurile mele / atata dragoste si foc (Dorita Patria iubirii) sau: Dor al dorurilor mele / stralucit si sfant si-nalt, / Toata dragostea mea suie / catre tarmul celalalt / care-i valul ce m-ar duce / pana dincolo-ntr-un salt / dor al dorurilor mele / de pe tarmul celalalt (Dor al dorurilor mele).
Aceasta inaltare de la o tinta la alta, tine vesnic. Ea implica nesfarsirea oceanului dumnezeiesc la a carui margine nu ajungem niciodata. O, al vesniciei mele dulce si puternic Far / Tu-mi arati mereu mai scumpe tarmuri fara de hotar / si ma treci din stavilarul Timpului incet si greu / sa cuprind nemarginirea stransa-n Tine Domnul meu (Am lasat in urma lumea).
In aceasta...
M-am ridicat pe scara naltimilor de harSpre taina fara moarte si fara de hotarCe-s valurile care ma tin si ma atragCu teama si iubire, cu tremur si cu drag? Numai trairea si poezia au dreptul si sansa de a spune ceva despre Dumnezeu. Oricine se apropie cu onestitate, profunzime si simtire de tezaurul poeziei dorziene este silit sa recunoasca noutatea fenomenului din cadrul poeziei crestine romanesti. Cititorul atent recunoaste in versurile lui taine ale inimii care se lasa experimentate si cucerite de cuvinte numai de marii sfinti.
Poetul Traian Dorz implineste o vocatie spiciala si rara. Rigoarea precizarii teologice el o imbraca in turnura poetica, in poezia sa cognitivul este strabatut de afectiv, iar intelegerea se imbratiseaza cu simtirea. Simtamintele si pasiunle din lirismul sau acopera ca o bolta uriasa scheletul dogmatic sau moral si-l fereste de rigiditate, intelectualism si stereotipie. Limbajul stiintific, logic si rationalist nu are acces la Dumnezeu. Numai trairea si poezia au dreptul si sansa de a spune ceva despre Dumnezeu. Poetul patrunde prin viata sa inchinata lui Dumnezeu in misterul trairilor ceresti, iar arta sa poetica cucereste sclipiri ale acestui mister in imagini sensibile de o rara frumusete. Poetul nu-si cladeste pe nisipul miscator al metaforei lumi iluzorii, nu zboara intr-un infinit impersonal, el cauta permanent cuvinte, comparatii, epitete, metafore prin care talcuieste adevarul fiintei sale, realitatea trairii duhovnicesti. Fantezia sufletul poeziei nu este inchipuire lipsita de suport real, ea exprima experienta intalnirii cu Dumnezeu.
Din orizont in orizont spre orizontul fara de sfarsit Motivele poeziei dorziene il trimit pe cititor spre culmile inalte ale gandirii si experientei patristice. Un motiv al poeziei sale este cel al epectazei, al inaintarii omului din zare in zare, din har in har, din slava in slava spre slava fara de sfarsit.
Potrivit gandirii si experientei duhovnicesti validate de traitorii cu viata sfanta, cei care au pornit cu hotarare si devotament pe calea cea noua si vie se prefac din slava in slava ca de la Duhul Domnului (II Cor 3, 17). Sf. Ap. Pavel spune: Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte alerg la tinta la rasplata chemarii celei de sus (Fil. 3, 17). Astfel, Dumnezeu este xperimentat ca varf spre care trebuie sa tindem ca oameni in veci, fara sa ne putem identifica niciodata cu El. El este viitorul nostru etern, perspectiva nesfarsitei noastre umanizari . Pentru prima data acesta idee este dezvoltata de Sfantul Grigorie de Nyssa. Potrivit acestui Parinte bisericesc niciodata dorinta celui ce urca nu se opreste la cele cunoscute, ci sufletul urcand printr-o alta dorire mai mare spre alta mai de sus, intr-o urcare necontenita, inainteaza pururea, prin cele si mai inalte, spre Cel nehotarnicit .
Aceasta miscare eterna este erosul uman intins spre erosul divin (Sf Grigorie Palama). Aceasta vocatie eterna a omului este inscrisa in fiinta sa in actul creatiei. Menirea fiecari persoane este aceea de a se arunca in oceanul infinit al Dumnezeirii, ca sa gaseasca acolo alinarea nostalgiei sale .
Orizonturile strabatute sunt uitate, iar sufletul este atras prin iubirea pururi noua spre orizonturile viitoare pe care le deschide harul. Iata cum exprima poetul aceasta stare atat de rar experimentata, dar si mai rar teologhisita: Mai sus mereu ne-am cufundat / in slava cea adanca / atatea slavi am colidat si tot mai mergem inca. / Mai sus din cer in cer mai sus, / cu ochii plini de soare / cutremurati cadem Iisus la sfintele-ti picioare (Mai sus, mereu) sau: Toate zarile trecute / sa lasam in urma, rand, / prin hotare nestiute / sa zburam cu drag, cantand (Vino ingerul iubirii). Nici o treapta nu este ultima. Fiecare taram atins deschide zarea unui alt taram, fiecare cer cucerit se face pricina cuceririi unui alt cer: Cu aripi mari si largi intinse / spre-a-l slavei fericit azur / strabatem ceruri necuprinse / cu stol de ingeri imprejur (Mereu mai sus). Epectaza incepe de pe pamant prin roadele pe care le aducem lui Dumnezeu din harul Lui si ostenelile noastre: Merita sa pierzi o stare pentru alta si mai sus,/ din mai bine spre mai bine sa te nalti dupa Iisus. / Orisicate roade scumpe I-ai adus, mai multe-adu-I, / Niciodata nu se poate da prea mault spre slava Lui . (Merita sa lasi)Dorul este conditia inaintarii vesnice a omului catre Dumnezeu Sfarsitul unui urcus se face inceputul altui urcus, pasirea pe o noua treapta deschide o zare noua, iar cel care intretine aceasta inaintare este dorul de Dumnezeu: ara Primaverii / ce ne-astepti in tine, / Dorul reverderii / arde para-n mine, pasii mi-i asteapta zari nestrabatute, treapta dupa treapta / sa le sui mai iute ( ara primaverii). Dorul este un sentiment greu de definit in dor e prezenta intr-un fel propriu si in grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite (Pr. Prof. Acad. Dumitru Staniloae). Ce haruri mi-ai turnat in suflet / de nu-mi mai afu-n lume loc, / de arde-n dorurile mele / atata dragoste si foc (Dorita Patria iubirii) sau: Dor al dorurilor mele / stralucit si sfant si-nalt, / Toata dragostea mea suie / catre tarmul celalalt / care-i valul ce m-ar duce / pana dincolo-ntr-un salt / dor al dorurilor mele / de pe tarmul celalalt (Dor al dorurilor mele).
Aceasta inaltare de la o tinta la alta, tine vesnic. Ea implica nesfarsirea oceanului dumnezeiesc la a carui margine nu ajungem niciodata. O, al vesniciei mele dulce si puternic Far / Tu-mi arati mereu mai scumpe tarmuri fara de hotar / si ma treci din stavilarul Timpului incet si greu / sa cuprind nemarginirea stransa-n Tine Domnul meu (Am lasat in urma lumea).
In aceasta...
