Iertarea împărtăşită – Duminica a XI-a după Rusalii
Evanghelia de la Matei 18,23-35 23 De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. 24 i, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. 25 Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie []Evanghelia de la Matei 18,23-35 23 De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. 24 i, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. 25 Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el si femeia si copii si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. 26 Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. 27 Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. 28 Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. i punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. 29 Deci, cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. 30 Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. 31 Iar celelalte slugi, vazand deci cele petrecute, s-au intristat foarte si, venind, au spus stapanului toate cele intamplate. 32 Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. 33 Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? 34 i maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. 35 Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau din inimile voastre. 1. Cuvantarea bisericeasca (Mt 18). Evanghelia acestei Duminici cuprinde ultima parte a ceea ce se numeste Cuvantarea despre viata comunitara sau Cuvantarea biseri ceasca (Mt, cap. 18). Este vorba de penultima din cele cinci cuvantari in care apare oarecum sistematizata invatatura Mantuito rului in Evan ghelia de la Matei. Ca si celelalte, si aceasta a patra cuvantare, plasata la sfarsitul activitatii lui Iisus in Galileea, are o introducere (18,1) si o incheiere (19,1). Este vorba, cum se arata in introducere, de o cuvantare adresata ucenicilor. inand seama insa de sensul cuvantului la Matei, ucenici sunt nu numai Cei Doisprezece, ci toti membrii Bisericii; crestinul comu ni tatii mateiene se recunostea in acesti ucenici , cum se cuvine sa ne recunoastem si noi, astazi, silindu-ne sa primim si sa traim in mod concret aceste minunate invataturi ale Mantuitorului.
Cuvantarea bisericeasca poate fi impartita in doua parti. In partea intai (v. 1-14), pornind de la ceea ce se poate numi o actiune parabolica (un act pilduitor), anume faptul ca Iisus cheama la Sine un prunc si il pune in mijlocul ucenicilor, ni se atrage atentia asupra indatoririi de a avea o comportare prevenitoare, plina de atentie, fata de cei mici . Sensul expresiei este polivalent. Cei mici sunt, desigur, in primul rand, pruncii, pe care Mantuitorul ne indeamna sa-i primim in numele Sau (v. 5). Dar sunt si cei mici din Biserica (care cred in Mine , zice Iisus, v. 6), cei smeriti, cei saraci sau aceia la care se refera Sfantul Apostol Pavel numindu-i cei slabi si pe care cei tari trebuie sa se fereasca a i sminti in vreun fel (Rom, cap. 14; 15,1-7; I Cor, cap. 8).
Textul mateian cuprinde o amenintare teribila la adresa celor care-i smintesc pe cei mici (v. 6-7), care sunt oarecum preferatii Tatalui ceresc (v. 10) si pentru a caror mantuire a venit in lume Fiul Omului (v. 11).
Pilda cu oaia cea pierduta vine sa ilustreze cum Insusi Dumnezeu face totul ca sa nu piara vreunul dintr-acestia mici (v. 14). Partea a doua a cuvantarii (v. 15-35) se refera mai ales la iertarea fratelui care a gresit (este vorba, deci, in primul rand, de relatiile dintre membrii Bisericii): cum sa-l indreptam pe cel gresit, prin mustrare frateasca, mai intai intre patru ochi, apoi, daca nu asculta, cu martori, instanta ultima fiind Biserica (v. 15-17); despre puterea de a lega si de a dezlega (v. 18); un cuvant oarecum rupt de context, despre puterea rugaciunii in comun, a doi sau trei adunati in numele lui Hristos (v. 19-20); apoi intrebarea lui Petru: de cate ori sa iertam celor ce ne gresesc (v. 21) si raspunsul Mantuitorului, despre iertarea fara limite (v. 22), un raspuns ilustrat prin parabola cu datornicul nemilostiv, pe care am auzit-o in Evanghelia de astazi (v. 23-35).
Invataturile acestei cuvantari sunt foarte clare, cum tot atat de clara este aplicabilitatea lor la viata Bisericii, de pretutindeni si de totdeauna.2. Cine este mai mare? In fruntea capitolului 18 sta o intrebare a ucenicilor: Cine, oare, este mai mare in Imparatia cerurilor? (v. 1). Problema se punea, desigur, in Biserica primara, al carei martor este evanghelistul care reda aceste cuvinte. Asa cum se reflecta pe parcursul cuvantarii, Biserica este o institutie structurata ierarhic. Raspunsul Mantuitorului arata insa ca intrebarea din v. 1 este pusa in mod gresit. Ca nu a fi mare are vreo importanta, ci a intra in Imparatia cerurilor (a intra, adica, de pe acum, in ceea ce este Imparatia cerurilor ca realitate prezenta; si a intra in Imparatia eshatologica, la sfarsitul veacurilor). Ca, de fapt, este cel mai mare in Imparatia cerurilor acela care se va smeri pe sine ca pruncul acesta (v. 4) si ca membrii Bisericii cu o anumita responsabilitate ierarhica trebuie sa se fereasca a sminti pe vreunul din acestia mici si, urmand pilda Tatalui ceresc (Pastorul din pilda cu oaia cea ratacita), sa caute cu tot dinadinsul recuperarea celui ce a gresit. i, iarasi dupa pilda Tatalui ceresc, care ne-a iertat datoria imensa si cu neputinta de platit de catre noi a pacatelor noastre, fiecare trebuie sa iertam nelimitat greselile fratilor nostri.3. De saptezeci de ori cate sapte . Daca prima parte a cuvantarii cuprinde un avertisment aspru la adresa celor ce smintesc pe frati (v. 6-7), partea a doua se incheie cu un nou avertisment tot atat de aspru, adresat celor care nu iarta din inima greselile fratilor (v. 35).
Problema iertarii fratesti este nu numai extrem de importanta, ci si de o permanenta actualitate in viata oricarei comunitati crestine. Credinciosii sunt si ei supusi greselii. Sfantul Efrem Sirul zice ca in Biserica toti sunt pacatosi si toti sunt sfinti. Sfinti suntem prin harul lui Hristos. De multe ori insa raspunsul nostru este departe de a fi pe masura harului sfintitor de care ne impartasim. Gresim necontenit impotriva iubirii lui Dumnezeu; precum tot necontenit gresim impotriva iubirii fratesti. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, cum avem nevoie si de iertarea fratilor nostri. Ca unii pe care Dumnezeu ne-a iertat si ne-a impacat cu Sine in Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea pacatelor noastre, se cuvine ca si noi sa iertam greselile fratilor nostri.
In doua randuri fusese deja expusa aceasta invatatura in Evanghelia de la Matei. Este vorba de doua cuvinte din Predica de pe Munte (Mt, cap. 5-7). Primul este cel din Mt 5,23-26, unde Mantuitorul Hristos invata ca nu se cuvine sa-ti aduci darul tau la altar decat dupa ce te-ai impacat cu fratele tau, pilda care urmeaza, adica cea cu parasul care te taraste in fata judecatorului pentru datoria neplatita, incheindu-se cu un sever avertisment. Iar al doilea este insasi a cincea cerere din Rugaciunea domneasca: i ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt 6,12), cu comentariul pe care Mantuitorul tine sa-l adauge (cum nu o face pentru celelalte sase cereri ale rugaciunii): Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre (Mt 6,14-15).
Desigur ca Sfantul Apostol Petru stia ca trebuie sa ierte greseala fratelui sau. Dar, intreaba el, care sunt limitele acestei iertari: Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? (v. 21). Rabinii iudei discutau si ei in jurul acestei probleme. Intemeindu-se pe texte ca acela din Amos 2,4, unde este vorba de trei pacate ale lui Iuda, ba chiar de patru , ca acela din Iov 33,29, despre izbavirea omului de catre Dumnezeu de doua sau de trei ori, sau ca acela din Fac 50,17, privind rugaciunea de iertare adresata lui Iosif de fratii sai vinovati, carturarii iudei credeau ca se poate merge cu iertarea pana la de trei ori. Spunand: de sapte ori , Apostolul crede ca se incadreaza indeajuns in spiritul invataturii lui Hristos. Raspunsul lui Iisus arata cat de gresit este un astfel de mod de a concepe relatiile fratesti. Reluand, in sens contrar, ideea din cantarea lui Lameh, dupa care actul ucigas al lui Cain declanseaza valuri de violenta ce cresc...
Cuvantarea bisericeasca poate fi impartita in doua parti. In partea intai (v. 1-14), pornind de la ceea ce se poate numi o actiune parabolica (un act pilduitor), anume faptul ca Iisus cheama la Sine un prunc si il pune in mijlocul ucenicilor, ni se atrage atentia asupra indatoririi de a avea o comportare prevenitoare, plina de atentie, fata de cei mici . Sensul expresiei este polivalent. Cei mici sunt, desigur, in primul rand, pruncii, pe care Mantuitorul ne indeamna sa-i primim in numele Sau (v. 5). Dar sunt si cei mici din Biserica (care cred in Mine , zice Iisus, v. 6), cei smeriti, cei saraci sau aceia la care se refera Sfantul Apostol Pavel numindu-i cei slabi si pe care cei tari trebuie sa se fereasca a i sminti in vreun fel (Rom, cap. 14; 15,1-7; I Cor, cap. 8).
Textul mateian cuprinde o amenintare teribila la adresa celor care-i smintesc pe cei mici (v. 6-7), care sunt oarecum preferatii Tatalui ceresc (v. 10) si pentru a caror mantuire a venit in lume Fiul Omului (v. 11).
Pilda cu oaia cea pierduta vine sa ilustreze cum Insusi Dumnezeu face totul ca sa nu piara vreunul dintr-acestia mici (v. 14). Partea a doua a cuvantarii (v. 15-35) se refera mai ales la iertarea fratelui care a gresit (este vorba, deci, in primul rand, de relatiile dintre membrii Bisericii): cum sa-l indreptam pe cel gresit, prin mustrare frateasca, mai intai intre patru ochi, apoi, daca nu asculta, cu martori, instanta ultima fiind Biserica (v. 15-17); despre puterea de a lega si de a dezlega (v. 18); un cuvant oarecum rupt de context, despre puterea rugaciunii in comun, a doi sau trei adunati in numele lui Hristos (v. 19-20); apoi intrebarea lui Petru: de cate ori sa iertam celor ce ne gresesc (v. 21) si raspunsul Mantuitorului, despre iertarea fara limite (v. 22), un raspuns ilustrat prin parabola cu datornicul nemilostiv, pe care am auzit-o in Evanghelia de astazi (v. 23-35).
Invataturile acestei cuvantari sunt foarte clare, cum tot atat de clara este aplicabilitatea lor la viata Bisericii, de pretutindeni si de totdeauna.2. Cine este mai mare? In fruntea capitolului 18 sta o intrebare a ucenicilor: Cine, oare, este mai mare in Imparatia cerurilor? (v. 1). Problema se punea, desigur, in Biserica primara, al carei martor este evanghelistul care reda aceste cuvinte. Asa cum se reflecta pe parcursul cuvantarii, Biserica este o institutie structurata ierarhic. Raspunsul Mantuitorului arata insa ca intrebarea din v. 1 este pusa in mod gresit. Ca nu a fi mare are vreo importanta, ci a intra in Imparatia cerurilor (a intra, adica, de pe acum, in ceea ce este Imparatia cerurilor ca realitate prezenta; si a intra in Imparatia eshatologica, la sfarsitul veacurilor). Ca, de fapt, este cel mai mare in Imparatia cerurilor acela care se va smeri pe sine ca pruncul acesta (v. 4) si ca membrii Bisericii cu o anumita responsabilitate ierarhica trebuie sa se fereasca a sminti pe vreunul din acestia mici si, urmand pilda Tatalui ceresc (Pastorul din pilda cu oaia cea ratacita), sa caute cu tot dinadinsul recuperarea celui ce a gresit. i, iarasi dupa pilda Tatalui ceresc, care ne-a iertat datoria imensa si cu neputinta de platit de catre noi a pacatelor noastre, fiecare trebuie sa iertam nelimitat greselile fratilor nostri.3. De saptezeci de ori cate sapte . Daca prima parte a cuvantarii cuprinde un avertisment aspru la adresa celor ce smintesc pe frati (v. 6-7), partea a doua se incheie cu un nou avertisment tot atat de aspru, adresat celor care nu iarta din inima greselile fratilor (v. 35).
Problema iertarii fratesti este nu numai extrem de importanta, ci si de o permanenta actualitate in viata oricarei comunitati crestine. Credinciosii sunt si ei supusi greselii. Sfantul Efrem Sirul zice ca in Biserica toti sunt pacatosi si toti sunt sfinti. Sfinti suntem prin harul lui Hristos. De multe ori insa raspunsul nostru este departe de a fi pe masura harului sfintitor de care ne impartasim. Gresim necontenit impotriva iubirii lui Dumnezeu; precum tot necontenit gresim impotriva iubirii fratesti. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, cum avem nevoie si de iertarea fratilor nostri. Ca unii pe care Dumnezeu ne-a iertat si ne-a impacat cu Sine in Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea pacatelor noastre, se cuvine ca si noi sa iertam greselile fratilor nostri.
In doua randuri fusese deja expusa aceasta invatatura in Evanghelia de la Matei. Este vorba de doua cuvinte din Predica de pe Munte (Mt, cap. 5-7). Primul este cel din Mt 5,23-26, unde Mantuitorul Hristos invata ca nu se cuvine sa-ti aduci darul tau la altar decat dupa ce te-ai impacat cu fratele tau, pilda care urmeaza, adica cea cu parasul care te taraste in fata judecatorului pentru datoria neplatita, incheindu-se cu un sever avertisment. Iar al doilea este insasi a cincea cerere din Rugaciunea domneasca: i ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt 6,12), cu comentariul pe care Mantuitorul tine sa-l adauge (cum nu o face pentru celelalte sase cereri ale rugaciunii): Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre (Mt 6,14-15).
Desigur ca Sfantul Apostol Petru stia ca trebuie sa ierte greseala fratelui sau. Dar, intreaba el, care sunt limitele acestei iertari: Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? (v. 21). Rabinii iudei discutau si ei in jurul acestei probleme. Intemeindu-se pe texte ca acela din Amos 2,4, unde este vorba de trei pacate ale lui Iuda, ba chiar de patru , ca acela din Iov 33,29, despre izbavirea omului de catre Dumnezeu de doua sau de trei ori, sau ca acela din Fac 50,17, privind rugaciunea de iertare adresata lui Iosif de fratii sai vinovati, carturarii iudei credeau ca se poate merge cu iertarea pana la de trei ori. Spunand: de sapte ori , Apostolul crede ca se incadreaza indeajuns in spiritul invataturii lui Hristos. Raspunsul lui Iisus arata cat de gresit este un astfel de mod de a concepe relatiile fratesti. Reluand, in sens contrar, ideea din cantarea lui Lameh, dupa care actul ucigas al lui Cain declanseaza valuri de violenta ce cresc...
