Virtuțile teologale – dragostea
Prin ele noi traim relatia de comuniune reala cu Dumnezeul Cel Viu Se numesc teologale de la cuvantul theos , si nu teologice, care duc catre speculativ si abstract Credinta, nadejdea si dragostea sunt intr-o unitate pentru ca fiecare in parte si toate la un loc il fac pe crestin fiu al lui Dumnezeu in Fiul Fiecare []Prin ele noi traim relatia de comuniune reala cu Dumnezeul Cel ViuSe numesc teologale de la cuvantul theos , si nu teologice, care duc catre speculativ si abstractCredinta, nadejdea si dragostea sunt intr-o unitate pentru ca fiecare in parte si toate la un loc il fac pe crestin fiu al lui Dumnezeu in FiulFiecare virtute teologala este complementara celorlalte douaPutem spune ca iubirea e in centru, caci ea ramane si atunci cand credinta si nadejdea dispar (1 Corinteni 13)Ca virtute teologala, iubirea are trei aspecte:a) Fata de Dumnezeu;b) Fata de aproape;c) Fata de noi insine.
Dumnezeu este iubire. Iubirea (ca fiinta) descopera fiinta lui Dumnezeu si constituie recunoasterea caracterului ontologic al credintei si al nadejdii. Spre deosebire de iubirea omului, iubirea lui Dumnezeu este paradoxala, este prin excelenta generozitate. Raspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu iese in evidenta ca posibilitate de afirmare a libertatii (e liber sa Il iubeasca sau nu).
Cand omul afirma ca Il iubeste pe Dumnezeu, Dumnezeu il vrea intreg, implinirea celei mai mari porunci date de Iisus, se realizeaza cu totala daruire constienta de sine. Deci, iubirea ca virtute, iubirea crestina, este o iubire gandita si nu un sentimentalism ieftin. Ea se concretizeaza in pastrarea poruncilor.
Progresul in iubirea lui Dumnezeu este progres in libertate, dar, cata vreme omul se gaseste in pacat, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, daca totusi omul afirma asta, atunci, e vorba doar de un sentiment.
Iubirea si teama de Dumnezeu: Teama se naste din credinta si nu invers, iar fara aceasta nu-L putem iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Este acea teama de a nu ne face nevrednici de iubirea Sa. Astfel, exista doua feluri de teama:a) cea de la inceputul demersului duhovnicesc (teama de iad, proprie credinciosilor maturizati);b) teama celor desavarsiti (este rodul prezentei harului), ea elibereaza omul de orice alta teama pamanteasca. Tot de ea se leaga se sentimentul maretiei darurilor lui Dumnezeu si de pericolul nestatorniciei omului.
Iubirea ca urmare a lui Hristos.
Prin iubire devenim ucenicii/prietenii lui Hristos, iar cel ce nu face dovada iubirii lucratoare nu se poate numi ucenic al Lui.[1] Pentru a intra in comuniune cu Hristos a carui fiinta este iubirea, trebuie sa activam iubirea Sa, sa Il iubim pe cel care ne-a iubit mai intai. Iubirea fata de Hristos se manifesta ca un fel de prietenie fata de El, un alt termen ce reflecta iubirea dintre Hristos si credinciosi este cel de casatorie, iar raportul dintre Hristos si Biserica este ca legatura dintre barbat si femeie. Toate aceste raporturi scot in evidenta intimitatea, dependenta iubitoare fata de Invatator, inrudirea duhovniceasca prin care El ne trimite rodul rascumparari, harul Sf. Duh.
Cand vointa omului si vointa lui Hristos coincid prin iubire, consecinta acestei unitati = pastrarea poruncilor, expresie a vointei lui Dumnezeu: Voi sunteti prietenii Mei daca faceti ceea ce va poruncesc (In. 15,14).
Iubirea si Sf. Euharistie: In Sf. Euharistie,...
Dumnezeu este iubire. Iubirea (ca fiinta) descopera fiinta lui Dumnezeu si constituie recunoasterea caracterului ontologic al credintei si al nadejdii. Spre deosebire de iubirea omului, iubirea lui Dumnezeu este paradoxala, este prin excelenta generozitate. Raspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu iese in evidenta ca posibilitate de afirmare a libertatii (e liber sa Il iubeasca sau nu).
Cand omul afirma ca Il iubeste pe Dumnezeu, Dumnezeu il vrea intreg, implinirea celei mai mari porunci date de Iisus, se realizeaza cu totala daruire constienta de sine. Deci, iubirea ca virtute, iubirea crestina, este o iubire gandita si nu un sentimentalism ieftin. Ea se concretizeaza in pastrarea poruncilor.
Progresul in iubirea lui Dumnezeu este progres in libertate, dar, cata vreme omul se gaseste in pacat, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, daca totusi omul afirma asta, atunci, e vorba doar de un sentiment.
Iubirea si teama de Dumnezeu: Teama se naste din credinta si nu invers, iar fara aceasta nu-L putem iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Este acea teama de a nu ne face nevrednici de iubirea Sa. Astfel, exista doua feluri de teama:a) cea de la inceputul demersului duhovnicesc (teama de iad, proprie credinciosilor maturizati);b) teama celor desavarsiti (este rodul prezentei harului), ea elibereaza omul de orice alta teama pamanteasca. Tot de ea se leaga se sentimentul maretiei darurilor lui Dumnezeu si de pericolul nestatorniciei omului.
Iubirea ca urmare a lui Hristos.
Prin iubire devenim ucenicii/prietenii lui Hristos, iar cel ce nu face dovada iubirii lucratoare nu se poate numi ucenic al Lui.[1] Pentru a intra in comuniune cu Hristos a carui fiinta este iubirea, trebuie sa activam iubirea Sa, sa Il iubim pe cel care ne-a iubit mai intai. Iubirea fata de Hristos se manifesta ca un fel de prietenie fata de El, un alt termen ce reflecta iubirea dintre Hristos si credinciosi este cel de casatorie, iar raportul dintre Hristos si Biserica este ca legatura dintre barbat si femeie. Toate aceste raporturi scot in evidenta intimitatea, dependenta iubitoare fata de Invatator, inrudirea duhovniceasca prin care El ne trimite rodul rascumparari, harul Sf. Duh.
Cand vointa omului si vointa lui Hristos coincid prin iubire, consecinta acestei unitati = pastrarea poruncilor, expresie a vointei lui Dumnezeu: Voi sunteti prietenii Mei daca faceti ceea ce va poruncesc (In. 15,14).
Iubirea si Sf. Euharistie: In Sf. Euharistie,...
