Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii N-am stiut raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de inchisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice in ospicii de nebuni nu tine , nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri []Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii N-am stiut raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de inchisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice in ospicii de nebuni nu tine , nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri insa, elementara desteptaciune e o indatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul.

Nestirea, indobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri, sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci si atent: a stiut sa vada. Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar indemna sa vada cu ochii, sa auda cu urechile si sa inteleaga cu inima; ori cum de-ar fi putut ei sti ca Domnul e flamind, insetat, strain, bolnav sau in temnita ca sa-L poata hrani, sa-l poata da de baut, sa-l poata primi, sa-l poata imbraca sau sa poata veni la el?Jean Cau ii raspunde lui Roger Garaudy (care si el spune ca n-a stiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar si membru in comitetul central, eu cum de-am stiut? Milioane de oameni de pe strazi cum de-au stiut?Adevarul este ca nu-i nevoie de cine stie ce secrete informatii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai sa vrea citusi de putin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de doua ori inutil: pentru ca se stia, pentru ca nu sunt crezuti). Sunt lucruri pe care le simti daca nu-ti astupi urechile si nu-ti acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar daca e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuza pentru ca nimeni nu e atit de prost (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopati; aia, saracii, sunt exclusi) incit sa nusi poata da seama ca doi plus doi fac patru si ca doi plus doi nu fac noua.

Nu ne convine s-o recunoastem, ne adapostim indaratul obiectivitatii stiintei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire si zac in sufletul, inima, rarunchii, mintea, bojocii, maruntaiele, celulele, tropismele si sinapsiile oricui. Toata lumea stia ca Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticalos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzina.

Dar eu parca am stiut ceva? Am stiut eu ceva despre lumea aceea fara de asemanare in mijlocul careia m-am pomenit? despre suferintele ascunse? despre eroii nestiuti? despre cei ce douazeci si patru de ore din douazeci si patru isi pastrau demnitatea in celule concepute sa duca numai la denunt si spurcaciune, la prabusire si dementa? In mai toate celulele, una din incuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mintuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani.

De vreme ce Cristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai parasit inseamna ca a fost om si el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: ai gemut si tu cind fierul te patrunse .

Argumentul acesta il socotesc intru totul neintemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotriva, proba absoluta a validitatii rastignirii.

Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard si intregul sinod de la Halchidon. Am si doua tablouri infatisind rastignirea, unul de Holbein (la Basel) si altul de Velasquez (la muzeul Prado). In ambele lipsesc razele de lumina pornite din cer, tragedia e ireversibila, fara de leac; savirsitu-s-a: nu numai chinul si proorocirea ci si toata tevatura, gata, moartea nu e clinica, invierea e izgonita printre amagiri si desarte nobile nadejdi, niciodata nu va trai trupul acesta rasucit, singerind, gaurit, terfelit, sfirtecat. Invierea este cu totul imposibila. Asa spune Dostoievski fatis cai apare Cristos in tabloul lui Holbein si aceeasi precisa, neagra, rece impresie am avut-o si eu privind Rastignirea de Velasquez, care a fost expusa si la Luvru si unde in primul plan domina galbenul intens uita-l daca poti! al unei mantii; in fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb.

Crucile par aruncate la distanta, deja uitate cum ai uita in graba (si osinditorii cu adevarat lucrasera sub imboldul pripei) un lucru neinsemnat ori stingheritor , Cristos este cu totul singur si-n parasire, un rastignit linga alti doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oras, pe o movila de gunoi, pietre si zgura, intr-o amiaza torida si din cauza norilor josi de zapuseala. Nu se vad ca in Dictatorul lui Jules Romains puternicele si melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oras modern, ci masivele metereze ale unei asezari stravechi, reci si rele mai mult decit melancolice.

Un sistem inchis cum spun fizicienii cind prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din tarina ce aduce a lesie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificatilor, din scapararile morocanoase ale executantilor se scurge, ca o ceara brunaj ceara pecetii care incheie. Din intinderea ce acopera totul ca un clopoq nu incape iesire. Transcendenta e o teorie, invierea pare, ba nu pare, se vede limpede ca e o puerilitate. i-au cautat-o. Bietii de ei. Sa fim oameni intregi.

Le arat celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atit mai bine ca e asa, numai asa putea sa fie.

Rastignirea nu e farsa si inselaciune decit daca se constata ca orice miracol este cu neputinta, orice inviere este un basm. Daca monofizitii, dochetistii ori fantaziastii ar avea dreptate, in ruptul capului n-as fi trecut la crestinism. Ar insemna ca...