Calatorind de mult timp prin creatia fratelui Traian Dorz, am poposit la marginea ei mai intai ca un cititor grabit care a gustat prea putin din fantana vietii. Inocenta varstei si nestiinta ma faceau sa cred ca alte ape sunt mai dulci, mai placute si, cu toate acestea, nu puteam sa vad in creatia celui []Traian DorzCalatorind de mult timp prin creatia fratelui Traian Dorz, am poposit la marginea ei mai intai ca un cititor grabit care a gustat prea putin din fantana vietii. Inocenta varstei si nestiinta ma faceau sa cred ca alte ape sunt mai dulci, mai placute si, cu toate acestea, nu puteam sa vad in creatia celui cu care imi alina mama plansul in pruncie cantandu-mi cu aceeasi prospetime Saruta mama, fruntea doar un frate mai mare al celor care au scris in dulcele stil clasic , un frate care si-a inmuiat pana doar in calimara creatiei populare. Simteam ca este mult mai multMai tarziu, am descoperit cu bucurie ca opera fratelui Traian Dorz seamana cu o lada de zeste pictata cu maiestre, nu in culorile trecatoare si uneori limitate ale mesterului popular, ci in nuantele infinite ale vesniciei. Mai mult, deschizand aceasta lada, am dat de mii si mii de comori care bucura si sufletul inocent al pruncului si inima omului simplu in cautarea Cerului si mintea celui care incearca sa cuprinda misterele lumii.

Poeziile sale cuprind mai intai, asa cum e firesc, framantarile si biruintele credintei, ale Oastei, indemnuri si mustrari pentru omul calator spre cer, dar, presarate prin toate volumele, gasesti creatii despre ceea ce defineste fiinta umana, despre eterna lupta intre credinta si neputinta, despre fragilitatea omului.

Imaginea omul ca suma a contariilor in care se regaseste efemerul si eternitatea este reliefata in multe creatii dorziene, una dintre cele mai semnificative fiind: Sunt nascut odata (vol. Cantarile cele din urma) Sunt nascut odata cu acest pamant/ toate ce-s intr-insul si in mine sint:/ timpul lui cel fugar, lutul lui cel greu/ plansul lui cel singur sint si-n trupul meu./ Si-s nascut odata cu acest cer sfant/ toate ce-s intr-insul si in mine sint/ cantecul, lumina, vesnicul credeu/ linistea si taina-s si-n sufletul meu./ Si-s nascut odata cu acest Cuvant/ Toate ce-s intr-insul si in mine sint/ Zbucium de iubire, calm de Dumnezeu/ dor de Vesnicie, sunt si-n duhul meu. Astfel, trupul, sufletul si duhul primesc din atributele pamantului, ale Cerului si ale Cuvantului, iar conlucrarea lor nu este intotdeauna usoara, tocmai pentru ca isi intrepatrund izvoarele atat de diferite.

Fragilitatea fiintei umane e data in special de neputintele trupului, omul fiind numit de poet deseori lut (cuib de lut umplut cu soare/ inima bolnava ), luminita, mugur (Doamne, sunt o luminita/ cat un mugurel de vita sau Doamne, sunt un mugur viu/intre-un leagan si-un sicriu ), pribeag, strain (Cineva te striga din oricare prag/ nu uita pribegii si tu esti pribeag. Cand din orice poarta cheama un suspin/ mangaie strainul! si tu esti strain ), umbra, parere, suspin (Ce suntem noi, Doamne? umbra si parere/ un suspin de-o clipa, iar apoi tacere ), Apoi, trupul e vazut ca un cort de lut ce ne tine legati de pamant si de care omul se va despovara in clipa mortii (Se va desface-odata cortul acesta/ ce se cheama lut () si diafan, ne vom desprinde/ ca fulgul dus de-un vant usor/ cu aripi largi spre Vesnicie/ plutind despovarati de dor ).

Mai mult, poetul este constient ca omul exista si este ceva doar datorita harului lui Dumnezeu, ca o reflectie a Divinului la scara redusa, dar isi asuma aceasta stare cu recunostinta: Ce-am cuprins din Tine/ intr-un biet pahar/ Mare nesfarsita/ cu profund de har sau Eu sunt un strop din unda Ta/ Izvor desavarsit de viata/ si toata stralucirea mea/ mi-e revarsata de-a Ta fata . Apoi, poetul se vede la fel de mic si devine un psalm din corul Tau ()/ o iota din Cuvantul Sfant()/ o raza din lumina Ta/ un picur din al Tau ocean/ Si-un rod al rugaciunii Tale/ si-un rob ce urca an de an , dar tot ce-i dumnezeiesc in el se datoreaza numai Tie (Tatalui Ceresc) .

Uneori, contrastul dintre sufletul...