20 septembrie – Psalmul 107, v. 12: Le-a smerit inima prin suferinţă
Cine isi cunoaste inima sa, nu se va lauda cu ea niciodata! Cine stie cat de inselatoare este inima, cat de lipsita de intelepciune, cat de nestatornica este biata inima omeneasca, cat de gata sa se laude, sa se umfle de mandrie, sa se manie, sa se razbune, sa cada in ispite acela stie []Cine isi cunoaste inima sa, nu se va lauda cu ea niciodata!Cine stie cat de inselatoare este inima,cat de lipsita de intelepciune, cat de nestatornica este biata inima omeneasca,cat de gata sa se laude, sa se umfle de mandrie, sa se manie, sa se razbune, sa cada in ispite acela stie ca, daca mintea sanatoasasi daca duhul cumpatat nu-i pun totdeauna un frau puternic,inima este gata sa se arunce mereu in multe prapastii. Mai ales trufia este pacatul care pune cel mai des stapanire pe inima omului.
Fie inima chiar cat de credincioasa, in ispita trufiei este gata sa cada oricand, cu placere.
Indata ce a savarsit o fapta bunasau indata ce a spus sau a scris un cuvant frumos sau un gand ales,inima este gata sa se umfle de mandrie,sa se inalte trufasa si sa priveasca de sus spre altii si sa astepte laudaOri chiar sa pretinda, fara rusine, sa i se dea aceasta.
Chiar cand a suferit, intr-o oarecare masura pe dreptate, prigoniri din partea vrajmasilor lui HristosChiar cand a trecut prin incercari intr-un chip jalnic de nevrednic, indurand numai cu de-a sila, cartind, cazand, dezgolindu-se si tarandu-se tot timpul incercarii,dupa ce incercarea ei a trecut, inima inselatoare este gata sa se ingamfesi sa se laude cu meritul ei, uitand cum l-a cucerit acest asa-zis merit. Inainte de suferinta, inima nu mai poate de ingamfare.
Tineretea si sanatatea, puterea si libertatea,neascultarea si inchipuirea, toate acestea o umfla si o imbata, de nu-i mai poate ajunge nimeni marginea.
Cand omul se gaseste in mijlocul acestor bunatati, inima lui uita tot ce este bine si isi da frau liber spre tot ce este rau.
Dar Dumnezeu, Care este plin de bunatate si de indurare, de intelepciune si de iubire, avand mila de ea, intervine in chip mantuitor si intelept cu suferinta, cu nuiaua, cu mustrarea salvatoare.
Suferinta fiind singurul mijloc prin care o astfel de inima mai poate fi dezumflata si cumintita. In focul suferintei ard penele trufiei cu care inima nebuna se impodobeste si se ingamfa.
Sub calcaiul suferintei inima se moaie si se turteste, pana la adevarata ei micime.
Atunci...
Fie inima chiar cat de credincioasa, in ispita trufiei este gata sa cada oricand, cu placere.
Indata ce a savarsit o fapta bunasau indata ce a spus sau a scris un cuvant frumos sau un gand ales,inima este gata sa se umfle de mandrie,sa se inalte trufasa si sa priveasca de sus spre altii si sa astepte laudaOri chiar sa pretinda, fara rusine, sa i se dea aceasta.
Chiar cand a suferit, intr-o oarecare masura pe dreptate, prigoniri din partea vrajmasilor lui HristosChiar cand a trecut prin incercari intr-un chip jalnic de nevrednic, indurand numai cu de-a sila, cartind, cazand, dezgolindu-se si tarandu-se tot timpul incercarii,dupa ce incercarea ei a trecut, inima inselatoare este gata sa se ingamfesi sa se laude cu meritul ei, uitand cum l-a cucerit acest asa-zis merit. Inainte de suferinta, inima nu mai poate de ingamfare.
Tineretea si sanatatea, puterea si libertatea,neascultarea si inchipuirea, toate acestea o umfla si o imbata, de nu-i mai poate ajunge nimeni marginea.
Cand omul se gaseste in mijlocul acestor bunatati, inima lui uita tot ce este bine si isi da frau liber spre tot ce este rau.
Dar Dumnezeu, Care este plin de bunatate si de indurare, de intelepciune si de iubire, avand mila de ea, intervine in chip mantuitor si intelept cu suferinta, cu nuiaua, cu mustrarea salvatoare.
Suferinta fiind singurul mijloc prin care o astfel de inima mai poate fi dezumflata si cumintita. In focul suferintei ard penele trufiei cu care inima nebuna se impodobeste si se ingamfa.
Sub calcaiul suferintei inima se moaie si se turteste, pana la adevarata ei micime.
Atunci...
