A treia lupta o avem impotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atatarile celorlalte patimi, adica a maniei si a poftei, isi iau prilejurile din trup si isi au oarecum inceputul in rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia []A treia lupta o avem impotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atatarile celorlalte patimi, adica a maniei si a poftei, isi iau prilejurile din trup si isi au oarecum inceputul in rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme indelungata. Boala iubirii de argint insa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare-aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infrant. Caci e radacina tuturor rautatilor (l Tim. XI, 10), dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: imboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, in care nu este inca cunostinta binelui si a raului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci, care nici urma de placere nu au in ei, insa imboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea, observam la prunci si acul maniei cand ii vedem porniti asupra celui ce i-a necajit. Iar acestea le zic nu ocarind firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mania si pofta au fost impreunate cu firea omului de catre insusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trandavie aluneca din cele firesti ale trupului in cele afara de fire. De fapt imboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborare unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul maniei s-a semanat in noi spre mantuire ca sa maniem asupra pacatului, nu ca sa ne infuriem asupra aproapelui. Prin urmare, nu firea in sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom invinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o intrebuintare necesara si folositoare e vinovat daca cel ce l-a primit il foloseste pentru ucidere?Am spus acestea vrand sa aratam ca patima iubirii de argint nu-si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta, cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batraneti lungi si slabiciune trupeasca, si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care sa nu stie Ava, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il insala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i in minte castigul ce-l va avea din lucrul mainilor si apoi traiul fara griji. i asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la intunericul deznadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are parte de castig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia, aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscand aceasta, a numit iubirea de argint nu numai radacina tuturor rautatilor, ci si inchinare la idoli. Sa luam seama deci la cata rautate taraste boala aceasta pe om daca il impinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti in aur.

Intunecat de aceste ganduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufera, carteste la orice lucru, raspunde impotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus in prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfarsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a incuiat mantuirea sa numai in manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo, se va pierde.

Banii cei pusi deoparte, dand ajutor socotintei acesteia stricate, il sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in manastire ca ar avea trebuinta in indreptare nu baga de seama, ci trece cu vederea daca nu defaimeaza si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratic iesind fara pricina din manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna-lucrator la fapta sa cea rea. i asa, aprinzandu-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata in manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar cand dracul il va rapi ca un lup din staul si, despartindu-l de turma, il va lua spre mancare, atunci lucrarile randuite pentru anumite ceasuri in chinovie, pe care ii era greu sa le implineasca, il va face vrajmasul sa le implineasca in chilie zi si noapte, cu multa ravna; nu-l va slobozi insa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici randuiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sarguinta il indupleca sa o aiba numai spre lucrul mainilor.

Trei sunt felurile bolii acesteia pe care le opresc, deopotriva, atat dumnezeiestile Scripturi, cat si invataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau in lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punandu-le in minte gandul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; in sfarsit, al treilea e cel care, legand de la inceput pe monah de necredinta si...