S-a întâmplat în 11 iunie 1919, 11-13
S-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13: Delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris (condusa de premierul I. I. C. Bratianu) i se comunica hotararea Consiliului Suprem Aliat privind frontierele dintre Romania si Ungaria si dintre Romania si Iugoslavia, prin care se recunoaste de drept unirea cu Romania a Transilvaniei, Crisanei, Maramuresului si []The post S-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13 appeared first on Jurnal Spiritual.
S-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13 was first posted on iunie 11, 2021 at 9:13 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13: Delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris (condusa de premierul I. I. C. Bratianu) i se comunica hotararea Consiliului Suprem Aliat privind frontierele dintre Romania si Ungaria si dintre Romania si Iugoslavia, prin care se recunoaste de drept unirea cu Romania a Transilvaniei, Crisanei, Maramuresului si Banatului. Insa, de la inceputul Conferintei de Pace (ianuarie 1919) cei Patru Mari G. Clemenceanu, premierul francez si presedintele Conferintei, W. Wilson, presedintele SUA, L. George, premierul britanic si Orlando, cel al Italiei, au uitat de principiile umaniste si democratice proclamate in timpul razboiului si au facut o pace in primul rand in interesul lor, o pace care va fi imperfecta si va ocaziona puterilor invinse sau nemultumite sa treaca in scurt timp la politica de revansa. In afara de faptul ca au confirmat o realitate peste care nu se putea trece, disparitia imperiilor multinationale si constituirea statelor nationale independente, marile puteri nu au dat garantii statelor mici aliate, sau ele au fost fara substanta, ceea ce in deceniul 4 le va pune intr-un grav si iremediabil pericol. In plus, marile puteri au incercat sa se amestece masiv in treburile interne ale statelor nationale nou intregite sau constituite. Romaniei i s-a imputat pacea-dictat separata de la Bucuresti cu Puterile Centrale si au vrut s-o declare tara ne-beligeranta la conferinta. Mai erau, se pare, si interese randul unor influente cercuri financiare, industriale si politice din statele Antantei care nu doreau destramarea Austro-Ungariei. Astfel ca delegatia Romaniei la Conferinta de Pace, condusa de I. I. C. Bratianu, ulterior de Alex. Vaida Voievod (ca prim-ministru si oameni politici de anvergura) a dus o lupta dura si tenace, de durata, pentru ca Romaniei sa i se recunoasca dreptul si dreptatea. Inainte de inceperea lucrarilor Conferintei de Pace (18 ianuarie 1919), cand se faceau preparativele Romania primea din partea celor mai mari, semnale incurajatoare, recunoasteri, aprecieri. Astfel, la 6 nov. 1918, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, publica mesajul sau in care, intre altele, se afirma ca Statele Unite se intereseaza de aspiratiile poporului roman, atat ale aceluia din exterior, cat si ale aceluia din limitele regatului. Guvernul Statelor Unite simpatizeaza profund aceste idei si nu va neglija de a-si exercita influenta la un moment oportun, astfel ca justele drepturi politice si teritoriale ale poporului roman sa fie obtinute si asigurate impotriva oricarei agresiuni straine . Pe de alta parte, in anumite cercuri din statele aliate aparusera idei periculoase, care ar fi putut exercita o anume influenta la inaltul forum al pacii. Se afirma, de pilda, ca suprimarea Imperiului habsburgic civilizator va avea drept rezultat balcanizarea Europei Centrale , adica o stare de haos si dezordine in toate sferele de activitate. Pe de alta parte. Ungaria invinsa a reusit sa incheie o Conventie de incetare a ostilitatilor cu generalul Franchet d Esperey, comandantul fortelor aliate din sud-estul Europei, la 13 nov.1918, la Belgrad, prin care ramanea provizoriu sub ocupatie ungara intreaga Transilvanie de la vest de Mures; se incalca grav Tratatul Romaniei cu Antanta din 4/17 august 1916, se mina efortul final al romanilor pentru unire. La 11 ianuarie 1919 I.
I. C. Bratianu, a plecat la Paris pentru conferinta de Pace, facand o escala la Belgrad, unde a avut o discutie deschisa cu regentul Alexandru in privinta granitei dintre Romania si Serbia, insistand pe respectarea integrala a tratatului din 1916 in aceasta chestiune, granita pe Dunare fiind, in conceptia premierului roman, singura frontiera capabila de a evita in viitor vreun proces intre cele doua tari, pozitia sa neputand fi interpretata nicidecum ca un act inamical. Cu aceeasi sinceritate Alexandru a expus motivele pentru care respingea tezele lui Bratianu. Este adevarat, Aliatii presati de situatia militara nefavorabila in 1916, promisesera granita Romaniei cu Serbia pe Dunare. Dar prin atacarea Serbiei a inceput razboiul, sarbii ocupati nu au cedat, au luptat cu eroism pana la capat. Dupa razboi situatia era schimbata, era imposibil sa pretinzi o granita pana la o zvarlitura de piatra de Belgrad. Poate, daca Ionel Bratianu nu ar fi fost atat de intransigent, am fi putut castiga mai mult din Banat, ar fi ramas mai putini Romani in Serbia. In chestiunea aceasta, celalalt mare om politic roman al timpului, Take Ionescu, a fost mai pragmatic, s-a inteles separat cu omul politic sarb Pasic asupra granitei comune. Ceea ce a dus la un conflict intre Bratianu si T. Ionescu, facand imposibila prezenta amandurora in delegatia Romaniei, si n-ar fi fost rau. O urmare neplacuta a fost aceea ca, odata cu inaintarea corpului aliat, venit din Serbia, in Banat au patruns si trupe sarbesti, ocupand inclusiv Timisoara, nu s-au purtat frumos cu romanii si nici n-ar mai fi vrut sa se retraga.
A fost singurul conflict, insa nu de proportii, avut cu vecinii din sudul Dunarii. El s-a rezolvat pasnic, prin retragerea din Banatul romanesc mai de voie, mai de nevoie. Delegatia Romaniei, din care faceau parte I.
I.
C. Bratianu, primul ministru si seful delegatiei, Nicolae Misu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ambasador la Paris, Alex. Vaida Voievod, din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, generalul C. Coanda, C. Diamandy, fostul ministru la Petrograd, insotiti de experti in problemele care interesau Romania, s-a deplasat la Paris.
In momentul inceperii Conferintei, nimeni nu banuia ca Romania si celelalte state mici si mijlocii: Regatul sarbo-croato-sloven (Iugoslavia), Grecia, Cehoslovacia, Polonia, vor avea de intampinat dificultati impuse chiar de marii lor aliati, in recunoasterea drepturilor lor istorice, legitime. Marile puteri au impartit statele admise la Conferinta in doua categorii: state cu interese generale , acestea fiind Marile Puteri invingatoare, si state cu interese limitate , adica tarile mici si mijlocii. Presedintele american W. Wilson a incercat sa mascheze discriminarea sub pretextul ca efortul militar cel mai mare si mai eficient a fost al marilor puteri, omitand insa sa adauge ca primele victime ale razboiului declansat de puterile imperialiste fusesera tocmai tarile mici, ca teritoriile lor devenisera teatru de operatii militare si zone de ocupatie; nu lua in consideratie nici faptul ca razboiul dus de aceste state mici, Serbia, Romania, Belgia s.a. era exclusiv un razboi de eliberare nationala sau de aparare si nu de anexiuni pe seama teritoriilor altora. In acest context (sedinta plenara din 31 ianuarie 1919 a Conferintei), presedintele executivului american a incercat sa justifice rolul de judecatori al marilor puteri fata de partenerii lor mai mici, invocand raspunderea ce revenea acestora in aplicarea si garantarea tratatelor ce urmau a fi incheiate. Consiliul sefilor de state , cu denumirea oficiala Consiliul celor Patru , sau Cei Patru Mari (Japonia participand doar la discutarea problemelor ce o interesau direct) si Consiliul Ministrilor de Externe sau Consiliul celor Cinci sau Cei Cinci Mici (Franta, Anglia, SUA, Italia, Japonia) luau deciziile importante, dar mai ales Consiliul celor Patru (G. Clemenceanu, L. George, W. Wilson, Orlando), ale carui lucrari se desfasurau in spatele usilor capitonate, si-a insusit puteri dictatoriale. Delegatia Romaniei a avut prima confruntare cu Cei Patru Mari pe tema reprezentarii sale in sedintele plenare, unde a fost admisa doar cu doi delegati si in comisiile sau subcomisiile pe probleme 58 la numar formate din juristi, istorici, publicisti, industriasi, negustori, experti financiari, ofiteri. Delegatia romana constata cu regret ca Romania ca si alte state mici asociate nu era reprezentata in mai multe comisii ce urmau sa dezbata chestiuni care o interesau direct. Primul delegat al Romaniei, Ionel Bratianu, a protestat impotriva neadmiterii Romaniei in Comisia pentru instituirea Ligii Natiunilor; la 27 ianuarie el se intalnea cu reprezentantii altor natiuni nemultumite de competenta acestei comisii chemate sa puna bazele unei organizatii internationale care sa garanteze pacea si securitatea popoarelor. Marile Puteri au fost nevoite sa includa in aceasta comisie pe reprezentantii mai multor state, printre care si Romania. Romania a reusit sa fie admisa in urmatoarele comisii si subcomisii: Comisia pentru Liga Natiunilor, Responsabilitatile razboiului, Reparatii, Regi-international al puterilor, al cailor navigabile si cailor ferate, Economica, Aeronautica. Ca si alte state mici, nu avea delegati nici in Consiliul Suprem, nici in comitetele ce se ocupau cu problemele teritoriale, militare, in cele care au discutat protectia minoritatilor. Romania putea conta insa pe prieteni sinceri si valorosi, personalitati remarcabile cu un cuvant greu la Conferinta de Pace: Andre Tardien, secretarul general al guvernului francez, maresalul francez F. Foch, generalul H.
M. Berthelot, englezii Wickhman Steed si Seton Waston, remarcabili publicisti si oameni politici, etc. Sosit la Paris, Bratianu a avut convorbiri si intalniri si cu G. Clemenceau, Philippe Berthelot, secretar general al Ministerului Afacerilor Straine al Frantei si cu titularul acestuia, Stephen Pichon, cu A. Tardien, secretar general al Conferintei de Pace, Harold Nicholson, expert in probleme balcanice al Marii Britanii, col. E.
M. House, consilier al presedintelui Wilson, Clive Day, Charles Seymour, Douglas Johnson, experti americani in probleme sud-est europene, Robert Lansing, W. Wilson, Sidney Sonino, ministru al Afacerilor Externe al Italiei, V.
E. Orlando, premierul italian: cu reprezentantii Iugoslaviei, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei; Eduard Rotschild, presedintele Consiliului Evreiesc din Paris si Izrael Levy, marele rabin. Din discutiile particulare pe care le-a avut in ianuarie cu reprezentanti ai Puterilor Aliate, Bratianu si-a dat seama ca Tratatul semnat de Romania cu statele Antantei in august 1916 nu va fi respectat. Pentru a curma reprosurile pe care ni le-au facut Aliatii, premierul roman a clarificat cauzele care au determinat pacea silita de la Bucuresti, reamintind ca reprezentantii Antantei la Iasi au recunoscut ca o actiune militara a Romaniei nu mai era posibila in circumstantele din acea perioada. Guvernul a incunostintat insa pe Aliati ca va conserva armata pentru reluarea operatiilor la momentul oportun; oficialitatile romane au precizat ca pacea de la Bucuresti a fost considerata ca o suspendare temporara a luptei ce urma sa reinceapa; dovada faptul ca nu s-a incetat nici un moment colaborarea cu reprezentantii civili si militari ai Aliatilor acreditati la Iasi. Bratianu a lamurit pe deplin imprejurarile care au impus pacea de la Bucuresti, pace care nu a putut opri tara sa reia armele chiar in momentul cand statele Antantei au cerut interventia militara a Romaniei. Consiliul Dirigent al Transilvaniei, prin reprezentantul sau in delegatia Romaniei la Conferinta, dr. Alex. Vaida Voevod, si prin ministrii ardeleni in guvernul de la Bucuresti, a dat premierului roman intreg concursul ca un colaborator onest si loial, cu toate ca erau mai multi dintre conducatorii ardeleni si banateni care s-au convins inca in primavara anului 1919 ca ar trebui modificata tactica pentru a se obtine mai mult.
Aceste propuneri n-au fost avansate pentru a nu ingreuna situatia lui Bratianu, primul reprezentant oficial al tarii.
De fapt, Hotararile de la Unire au revendicat mai mult teritoriu romanesc decat Tratatul din 1916. Asa s-a votat unirea Basarabiei istorice, pana la Nistru, si a Bucovinei intregi (si partea de nord), iar spre vest Banatul intreg si tot teritoriul locuit de romani din Crisana, Bihor, Satmar si Maramures. Cat priveste aceasta hotarare precisa pentru Banat, dar elastica cu privire la frontiera cu Ungaria, nu era o coincidenta ca ea corespundea cu linia fixata in Tratatul din 1916. Iuliu Maniu cunostea inca de la inceputul lunii noiembrie 1918, din arhivele secrete ale Ministerului de Razboi austriac, preluate de Consiliul Militar Roman din Viena, textul si deci frontierele fixate in Tratatul din 1916. Acest tratat ne recunostea urmatoarele teritorii din Austro-Ungaria (art. 4): Banatul intreg cu gurile Muresului, orasele si satele Oroshaza, Bichis-Ciaba, Vasarosnemeny, gurile Somesului, o parte redusa din Maramures si Bucovina pana la confluenta Ceremusului cu Prutul, adica fara nordul acestei provincii. De Basarabia nu putea fi vorba in acel tratat, Imperiul rus fiind mare aliat in Antanta. Transilvania a tinut sa se identifice cu pretentiile justificate ale guvernului de la Bucuresti, indreptandu-le cand nu erau pe deplin asigurate, ca de exemplu, in Maramures. Aceeasi atitudine a urmat-o si Bucovina. Atat prim-ministrul Bratianu, cat si Al. Vaida Voevod se confrunta la Paris cu probleme de maxima dificultate, care se cereau rezolvate cu rapiditate si in folosul cauzei Romaniei.
Ei exprima critici fata de situatia inechitabila rezervata tarilor mici.
Scria Vaida ca frontul nostru spre Ungaria a fost oprit. Viata si averea Romanilor sunt date prada atrocitatii maghiare. Locomotive, credite, echipamente nu ni s-au dat. Wilson era inaccesibil pentru noi. S-au constituit comisii, care vor avea sa faca propuneri hotaratoare pentru soarta noastra, fara sa fi fost intrebati macar cu vot consultativ de ce parere suntem, nefiind reprezentati . In cursul negocierilor, delegatia romana a putut sa constate ca unele chestiuni care interesau in cel mai inalt grad Romania s-au discutat si solutionat fara participarea sa. S-a ajuns pana acolo incat delegatilor Romani si ai altor state mici si interesate li s-a inmanat textul Tratatului cu Germania invinsa chiar in ora cand il primeau si delegatii germani , neavand posibilitatea sa-l studieze si sa-si prezinte observatiile in cunostinta de cauza. In Tratatul cu Germania pe Romania o priveau reparatiile pentru pagubele imense suferite sub ocupatie si in aceasta chestiune, insa a fost pusa in stare de inferioritate fata de Aliati, revenindu-i din suma totala a reparatiilor ce trebuiau platite de Germania, fixata la 132 miliarde marci aur, doar 1 la suta (cca. 1,3 miliarde marci aur, suma din care a primit numai o mica parte). Cu o referire expresa la Romania, Tratatul prevedea in art. 259, aliniatul 6, obligatia ca Germania sa renunte la Tratatul de la Bucuresti din 7 mai 1918. La 28 iunie, in sala Oglinzilor de la Versailles, delegatia Romana, formata din Ion I.
C. Bratianu si generalul C. Coanda a semnat (pentru a nu irita si mai mult pe cei Patru Mari) Tratatul de Pace cu Germania. Inca din faza lucrarilor pentru Tratatul cu Germania, Vaida ii atragea atentia lui Iuliu Maniu ca ar fi bine ca toate averile cetatenilor fosti dusmani sa le sechestrati cat de curand si sa le lichidati, recunoscand numai acelor actionari (implicit si din tarile aliate) dreptul de proprietate, care il aveau in ziua izbucnirii razboiului. Prin intermedierea elvetienilor si olandezilor marii nostri aliati cumpara pe sub mana toate actiunile nemtilor si vor sa ne puna sa iscalim ca averea mostenita de la Austro-Ungaria sa fie impartita printr-o comisie interaliata, iar datoriile de asemenea. Ne-am alege cu datorii, in loc sa primim despagubiri. Tendinta e ca oferindu-i Austriei si Ungariei conditii usoare, sa le dezmeticeasca de dorul de a se alipi de Germania . Delegatia Romaniei a cerut insistent ca Marii Aliati sa dea tarii credite pentru refacerea economiei si transporturilor grav afectate de razboi, locomotive, camioane, seminte, zahar pe seama armatei, data fiind starea de razboi cu Ungaria, tensiunile cu Serbia din cauza Banatului, situatia ingrijoratoare de la Nistru. Pentru delegatia Romaniei la conferinta era absolut necesar sa-si constituie un Birou de presa si propaganda, din mai multe considerente: factori de decizie ai Conferintei de Pace cunosteau prea putin realitatile din centrul si sud-estul Europei, deseori informatiile pe care acestia le primeau erau din surse ostile Romaniei, presa occidentala era o forta care si-a pus amprenta asupra lucrarilor Conferintei, pentru Romania fiind de un interes major ca informatiile, comentariile si analizele facute de influentele ziare occidentale sa fie cat mai veridice: trebuia, in primul rand, contracarata propaganda ungara, deosebit de activa si influenta. Cu eforturi mari s-a reusit infiintarea a doua birouri de presa eficiente, unul in Elvetia si unul la Paris, servite de publicisti de marca. S-a reusit publicarea de informati si articole despre Romania si interesele sale in marile cotidiene vestice: Ilustration , Times , New Europe , Le Rappel , Neue Zuricher Zeitung , Le Temps , Le Matin , Petit Journal s.a., iar marile agentii de presa isi inmultesc stirile despre Romania. Penetrand in culisele Conferintei, Vaida Voevod si-a dat seama ca lipsa de audienta de care a avut parte delegatia Romana s-a datorat, in parte, si faptului ca marea majoritate a delegatilor Marilor Puteri erau francmasoni, cei din afara fiind paralizati de o forta nestiuta. Ca atare, Vaida, impreuna cu colaboratori ai sai apropiati, pentru a servi mai bine interesele tarii, au intrat in francmasoneria franceza (dupa incheierea Conferintei, Vaida nu a mai activat in masonerie). La scurta vreme, delegatii Romani au avut acces la informatii, audienta in randul cercurilor franceze, chiar daca in multe cazuri argumentul banesc a fost hotarator. Preparativele Marilor Puteri pentru incheierea Tratatului de Pace cu Austria au ridicat grave probleme Romaniei si celorlalte state mici si mijlocii. Bineinteles, proiectul de tratat le-a fost dat delegatiilor romana, polona, sarba, cehoslovaca si greaca numai in rezumat si tarziu. Nu se recunostea Romaniei dobandirea Bucovinei in granitele sale reale, dar pana la urma s-a rezolvat pozitiv. Mai grave erau altele: in proiectul de tratat cu Austria, Marile Puteri, sub pretextul grijii fata de dreptul minoritatilor nationale, exclusiv din centrul si sud-estul Europei (art. 60 in redactarea finala, pe urma sub forma unui tratat distinctiv n.a.) incercau sa-si asigure posibilitatea de a interveni in treburile interne ale statelor din zona. Romaniei i se mai cerea sa asigure pentru un termen de 5 ani liberul tranzit si un regim echitabil pentru comertul celorlalte natiuni . Prin urmare, timp de 5 ani, intr-o...
S-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13 was first posted on iunie 11, 2021 at 9:13 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 11 iunie 1919, 11-13: Delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris (condusa de premierul I. I. C. Bratianu) i se comunica hotararea Consiliului Suprem Aliat privind frontierele dintre Romania si Ungaria si dintre Romania si Iugoslavia, prin care se recunoaste de drept unirea cu Romania a Transilvaniei, Crisanei, Maramuresului si Banatului. Insa, de la inceputul Conferintei de Pace (ianuarie 1919) cei Patru Mari G. Clemenceanu, premierul francez si presedintele Conferintei, W. Wilson, presedintele SUA, L. George, premierul britanic si Orlando, cel al Italiei, au uitat de principiile umaniste si democratice proclamate in timpul razboiului si au facut o pace in primul rand in interesul lor, o pace care va fi imperfecta si va ocaziona puterilor invinse sau nemultumite sa treaca in scurt timp la politica de revansa. In afara de faptul ca au confirmat o realitate peste care nu se putea trece, disparitia imperiilor multinationale si constituirea statelor nationale independente, marile puteri nu au dat garantii statelor mici aliate, sau ele au fost fara substanta, ceea ce in deceniul 4 le va pune intr-un grav si iremediabil pericol. In plus, marile puteri au incercat sa se amestece masiv in treburile interne ale statelor nationale nou intregite sau constituite. Romaniei i s-a imputat pacea-dictat separata de la Bucuresti cu Puterile Centrale si au vrut s-o declare tara ne-beligeranta la conferinta. Mai erau, se pare, si interese randul unor influente cercuri financiare, industriale si politice din statele Antantei care nu doreau destramarea Austro-Ungariei. Astfel ca delegatia Romaniei la Conferinta de Pace, condusa de I. I. C. Bratianu, ulterior de Alex. Vaida Voievod (ca prim-ministru si oameni politici de anvergura) a dus o lupta dura si tenace, de durata, pentru ca Romaniei sa i se recunoasca dreptul si dreptatea. Inainte de inceperea lucrarilor Conferintei de Pace (18 ianuarie 1919), cand se faceau preparativele Romania primea din partea celor mai mari, semnale incurajatoare, recunoasteri, aprecieri. Astfel, la 6 nov. 1918, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, publica mesajul sau in care, intre altele, se afirma ca Statele Unite se intereseaza de aspiratiile poporului roman, atat ale aceluia din exterior, cat si ale aceluia din limitele regatului. Guvernul Statelor Unite simpatizeaza profund aceste idei si nu va neglija de a-si exercita influenta la un moment oportun, astfel ca justele drepturi politice si teritoriale ale poporului roman sa fie obtinute si asigurate impotriva oricarei agresiuni straine . Pe de alta parte, in anumite cercuri din statele aliate aparusera idei periculoase, care ar fi putut exercita o anume influenta la inaltul forum al pacii. Se afirma, de pilda, ca suprimarea Imperiului habsburgic civilizator va avea drept rezultat balcanizarea Europei Centrale , adica o stare de haos si dezordine in toate sferele de activitate. Pe de alta parte. Ungaria invinsa a reusit sa incheie o Conventie de incetare a ostilitatilor cu generalul Franchet d Esperey, comandantul fortelor aliate din sud-estul Europei, la 13 nov.1918, la Belgrad, prin care ramanea provizoriu sub ocupatie ungara intreaga Transilvanie de la vest de Mures; se incalca grav Tratatul Romaniei cu Antanta din 4/17 august 1916, se mina efortul final al romanilor pentru unire. La 11 ianuarie 1919 I.
I. C. Bratianu, a plecat la Paris pentru conferinta de Pace, facand o escala la Belgrad, unde a avut o discutie deschisa cu regentul Alexandru in privinta granitei dintre Romania si Serbia, insistand pe respectarea integrala a tratatului din 1916 in aceasta chestiune, granita pe Dunare fiind, in conceptia premierului roman, singura frontiera capabila de a evita in viitor vreun proces intre cele doua tari, pozitia sa neputand fi interpretata nicidecum ca un act inamical. Cu aceeasi sinceritate Alexandru a expus motivele pentru care respingea tezele lui Bratianu. Este adevarat, Aliatii presati de situatia militara nefavorabila in 1916, promisesera granita Romaniei cu Serbia pe Dunare. Dar prin atacarea Serbiei a inceput razboiul, sarbii ocupati nu au cedat, au luptat cu eroism pana la capat. Dupa razboi situatia era schimbata, era imposibil sa pretinzi o granita pana la o zvarlitura de piatra de Belgrad. Poate, daca Ionel Bratianu nu ar fi fost atat de intransigent, am fi putut castiga mai mult din Banat, ar fi ramas mai putini Romani in Serbia. In chestiunea aceasta, celalalt mare om politic roman al timpului, Take Ionescu, a fost mai pragmatic, s-a inteles separat cu omul politic sarb Pasic asupra granitei comune. Ceea ce a dus la un conflict intre Bratianu si T. Ionescu, facand imposibila prezenta amandurora in delegatia Romaniei, si n-ar fi fost rau. O urmare neplacuta a fost aceea ca, odata cu inaintarea corpului aliat, venit din Serbia, in Banat au patruns si trupe sarbesti, ocupand inclusiv Timisoara, nu s-au purtat frumos cu romanii si nici n-ar mai fi vrut sa se retraga.
A fost singurul conflict, insa nu de proportii, avut cu vecinii din sudul Dunarii. El s-a rezolvat pasnic, prin retragerea din Banatul romanesc mai de voie, mai de nevoie. Delegatia Romaniei, din care faceau parte I.
I.
C. Bratianu, primul ministru si seful delegatiei, Nicolae Misu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ambasador la Paris, Alex. Vaida Voievod, din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, generalul C. Coanda, C. Diamandy, fostul ministru la Petrograd, insotiti de experti in problemele care interesau Romania, s-a deplasat la Paris.
In momentul inceperii Conferintei, nimeni nu banuia ca Romania si celelalte state mici si mijlocii: Regatul sarbo-croato-sloven (Iugoslavia), Grecia, Cehoslovacia, Polonia, vor avea de intampinat dificultati impuse chiar de marii lor aliati, in recunoasterea drepturilor lor istorice, legitime. Marile puteri au impartit statele admise la Conferinta in doua categorii: state cu interese generale , acestea fiind Marile Puteri invingatoare, si state cu interese limitate , adica tarile mici si mijlocii. Presedintele american W. Wilson a incercat sa mascheze discriminarea sub pretextul ca efortul militar cel mai mare si mai eficient a fost al marilor puteri, omitand insa sa adauge ca primele victime ale razboiului declansat de puterile imperialiste fusesera tocmai tarile mici, ca teritoriile lor devenisera teatru de operatii militare si zone de ocupatie; nu lua in consideratie nici faptul ca razboiul dus de aceste state mici, Serbia, Romania, Belgia s.a. era exclusiv un razboi de eliberare nationala sau de aparare si nu de anexiuni pe seama teritoriilor altora. In acest context (sedinta plenara din 31 ianuarie 1919 a Conferintei), presedintele executivului american a incercat sa justifice rolul de judecatori al marilor puteri fata de partenerii lor mai mici, invocand raspunderea ce revenea acestora in aplicarea si garantarea tratatelor ce urmau a fi incheiate. Consiliul sefilor de state , cu denumirea oficiala Consiliul celor Patru , sau Cei Patru Mari (Japonia participand doar la discutarea problemelor ce o interesau direct) si Consiliul Ministrilor de Externe sau Consiliul celor Cinci sau Cei Cinci Mici (Franta, Anglia, SUA, Italia, Japonia) luau deciziile importante, dar mai ales Consiliul celor Patru (G. Clemenceanu, L. George, W. Wilson, Orlando), ale carui lucrari se desfasurau in spatele usilor capitonate, si-a insusit puteri dictatoriale. Delegatia Romaniei a avut prima confruntare cu Cei Patru Mari pe tema reprezentarii sale in sedintele plenare, unde a fost admisa doar cu doi delegati si in comisiile sau subcomisiile pe probleme 58 la numar formate din juristi, istorici, publicisti, industriasi, negustori, experti financiari, ofiteri. Delegatia romana constata cu regret ca Romania ca si alte state mici asociate nu era reprezentata in mai multe comisii ce urmau sa dezbata chestiuni care o interesau direct. Primul delegat al Romaniei, Ionel Bratianu, a protestat impotriva neadmiterii Romaniei in Comisia pentru instituirea Ligii Natiunilor; la 27 ianuarie el se intalnea cu reprezentantii altor natiuni nemultumite de competenta acestei comisii chemate sa puna bazele unei organizatii internationale care sa garanteze pacea si securitatea popoarelor. Marile Puteri au fost nevoite sa includa in aceasta comisie pe reprezentantii mai multor state, printre care si Romania. Romania a reusit sa fie admisa in urmatoarele comisii si subcomisii: Comisia pentru Liga Natiunilor, Responsabilitatile razboiului, Reparatii, Regi-international al puterilor, al cailor navigabile si cailor ferate, Economica, Aeronautica. Ca si alte state mici, nu avea delegati nici in Consiliul Suprem, nici in comitetele ce se ocupau cu problemele teritoriale, militare, in cele care au discutat protectia minoritatilor. Romania putea conta insa pe prieteni sinceri si valorosi, personalitati remarcabile cu un cuvant greu la Conferinta de Pace: Andre Tardien, secretarul general al guvernului francez, maresalul francez F. Foch, generalul H.
M. Berthelot, englezii Wickhman Steed si Seton Waston, remarcabili publicisti si oameni politici, etc. Sosit la Paris, Bratianu a avut convorbiri si intalniri si cu G. Clemenceau, Philippe Berthelot, secretar general al Ministerului Afacerilor Straine al Frantei si cu titularul acestuia, Stephen Pichon, cu A. Tardien, secretar general al Conferintei de Pace, Harold Nicholson, expert in probleme balcanice al Marii Britanii, col. E.
M. House, consilier al presedintelui Wilson, Clive Day, Charles Seymour, Douglas Johnson, experti americani in probleme sud-est europene, Robert Lansing, W. Wilson, Sidney Sonino, ministru al Afacerilor Externe al Italiei, V.
E. Orlando, premierul italian: cu reprezentantii Iugoslaviei, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei; Eduard Rotschild, presedintele Consiliului Evreiesc din Paris si Izrael Levy, marele rabin. Din discutiile particulare pe care le-a avut in ianuarie cu reprezentanti ai Puterilor Aliate, Bratianu si-a dat seama ca Tratatul semnat de Romania cu statele Antantei in august 1916 nu va fi respectat. Pentru a curma reprosurile pe care ni le-au facut Aliatii, premierul roman a clarificat cauzele care au determinat pacea silita de la Bucuresti, reamintind ca reprezentantii Antantei la Iasi au recunoscut ca o actiune militara a Romaniei nu mai era posibila in circumstantele din acea perioada. Guvernul a incunostintat insa pe Aliati ca va conserva armata pentru reluarea operatiilor la momentul oportun; oficialitatile romane au precizat ca pacea de la Bucuresti a fost considerata ca o suspendare temporara a luptei ce urma sa reinceapa; dovada faptul ca nu s-a incetat nici un moment colaborarea cu reprezentantii civili si militari ai Aliatilor acreditati la Iasi. Bratianu a lamurit pe deplin imprejurarile care au impus pacea de la Bucuresti, pace care nu a putut opri tara sa reia armele chiar in momentul cand statele Antantei au cerut interventia militara a Romaniei. Consiliul Dirigent al Transilvaniei, prin reprezentantul sau in delegatia Romaniei la Conferinta, dr. Alex. Vaida Voevod, si prin ministrii ardeleni in guvernul de la Bucuresti, a dat premierului roman intreg concursul ca un colaborator onest si loial, cu toate ca erau mai multi dintre conducatorii ardeleni si banateni care s-au convins inca in primavara anului 1919 ca ar trebui modificata tactica pentru a se obtine mai mult.
Aceste propuneri n-au fost avansate pentru a nu ingreuna situatia lui Bratianu, primul reprezentant oficial al tarii.
De fapt, Hotararile de la Unire au revendicat mai mult teritoriu romanesc decat Tratatul din 1916. Asa s-a votat unirea Basarabiei istorice, pana la Nistru, si a Bucovinei intregi (si partea de nord), iar spre vest Banatul intreg si tot teritoriul locuit de romani din Crisana, Bihor, Satmar si Maramures. Cat priveste aceasta hotarare precisa pentru Banat, dar elastica cu privire la frontiera cu Ungaria, nu era o coincidenta ca ea corespundea cu linia fixata in Tratatul din 1916. Iuliu Maniu cunostea inca de la inceputul lunii noiembrie 1918, din arhivele secrete ale Ministerului de Razboi austriac, preluate de Consiliul Militar Roman din Viena, textul si deci frontierele fixate in Tratatul din 1916. Acest tratat ne recunostea urmatoarele teritorii din Austro-Ungaria (art. 4): Banatul intreg cu gurile Muresului, orasele si satele Oroshaza, Bichis-Ciaba, Vasarosnemeny, gurile Somesului, o parte redusa din Maramures si Bucovina pana la confluenta Ceremusului cu Prutul, adica fara nordul acestei provincii. De Basarabia nu putea fi vorba in acel tratat, Imperiul rus fiind mare aliat in Antanta. Transilvania a tinut sa se identifice cu pretentiile justificate ale guvernului de la Bucuresti, indreptandu-le cand nu erau pe deplin asigurate, ca de exemplu, in Maramures. Aceeasi atitudine a urmat-o si Bucovina. Atat prim-ministrul Bratianu, cat si Al. Vaida Voevod se confrunta la Paris cu probleme de maxima dificultate, care se cereau rezolvate cu rapiditate si in folosul cauzei Romaniei.
Ei exprima critici fata de situatia inechitabila rezervata tarilor mici.
Scria Vaida ca frontul nostru spre Ungaria a fost oprit. Viata si averea Romanilor sunt date prada atrocitatii maghiare. Locomotive, credite, echipamente nu ni s-au dat. Wilson era inaccesibil pentru noi. S-au constituit comisii, care vor avea sa faca propuneri hotaratoare pentru soarta noastra, fara sa fi fost intrebati macar cu vot consultativ de ce parere suntem, nefiind reprezentati . In cursul negocierilor, delegatia romana a putut sa constate ca unele chestiuni care interesau in cel mai inalt grad Romania s-au discutat si solutionat fara participarea sa. S-a ajuns pana acolo incat delegatilor Romani si ai altor state mici si interesate li s-a inmanat textul Tratatului cu Germania invinsa chiar in ora cand il primeau si delegatii germani , neavand posibilitatea sa-l studieze si sa-si prezinte observatiile in cunostinta de cauza. In Tratatul cu Germania pe Romania o priveau reparatiile pentru pagubele imense suferite sub ocupatie si in aceasta chestiune, insa a fost pusa in stare de inferioritate fata de Aliati, revenindu-i din suma totala a reparatiilor ce trebuiau platite de Germania, fixata la 132 miliarde marci aur, doar 1 la suta (cca. 1,3 miliarde marci aur, suma din care a primit numai o mica parte). Cu o referire expresa la Romania, Tratatul prevedea in art. 259, aliniatul 6, obligatia ca Germania sa renunte la Tratatul de la Bucuresti din 7 mai 1918. La 28 iunie, in sala Oglinzilor de la Versailles, delegatia Romana, formata din Ion I.
C. Bratianu si generalul C. Coanda a semnat (pentru a nu irita si mai mult pe cei Patru Mari) Tratatul de Pace cu Germania. Inca din faza lucrarilor pentru Tratatul cu Germania, Vaida ii atragea atentia lui Iuliu Maniu ca ar fi bine ca toate averile cetatenilor fosti dusmani sa le sechestrati cat de curand si sa le lichidati, recunoscand numai acelor actionari (implicit si din tarile aliate) dreptul de proprietate, care il aveau in ziua izbucnirii razboiului. Prin intermedierea elvetienilor si olandezilor marii nostri aliati cumpara pe sub mana toate actiunile nemtilor si vor sa ne puna sa iscalim ca averea mostenita de la Austro-Ungaria sa fie impartita printr-o comisie interaliata, iar datoriile de asemenea. Ne-am alege cu datorii, in loc sa primim despagubiri. Tendinta e ca oferindu-i Austriei si Ungariei conditii usoare, sa le dezmeticeasca de dorul de a se alipi de Germania . Delegatia Romaniei a cerut insistent ca Marii Aliati sa dea tarii credite pentru refacerea economiei si transporturilor grav afectate de razboi, locomotive, camioane, seminte, zahar pe seama armatei, data fiind starea de razboi cu Ungaria, tensiunile cu Serbia din cauza Banatului, situatia ingrijoratoare de la Nistru. Pentru delegatia Romaniei la conferinta era absolut necesar sa-si constituie un Birou de presa si propaganda, din mai multe considerente: factori de decizie ai Conferintei de Pace cunosteau prea putin realitatile din centrul si sud-estul Europei, deseori informatiile pe care acestia le primeau erau din surse ostile Romaniei, presa occidentala era o forta care si-a pus amprenta asupra lucrarilor Conferintei, pentru Romania fiind de un interes major ca informatiile, comentariile si analizele facute de influentele ziare occidentale sa fie cat mai veridice: trebuia, in primul rand, contracarata propaganda ungara, deosebit de activa si influenta. Cu eforturi mari s-a reusit infiintarea a doua birouri de presa eficiente, unul in Elvetia si unul la Paris, servite de publicisti de marca. S-a reusit publicarea de informati si articole despre Romania si interesele sale in marile cotidiene vestice: Ilustration , Times , New Europe , Le Rappel , Neue Zuricher Zeitung , Le Temps , Le Matin , Petit Journal s.a., iar marile agentii de presa isi inmultesc stirile despre Romania. Penetrand in culisele Conferintei, Vaida Voevod si-a dat seama ca lipsa de audienta de care a avut parte delegatia Romana s-a datorat, in parte, si faptului ca marea majoritate a delegatilor Marilor Puteri erau francmasoni, cei din afara fiind paralizati de o forta nestiuta. Ca atare, Vaida, impreuna cu colaboratori ai sai apropiati, pentru a servi mai bine interesele tarii, au intrat in francmasoneria franceza (dupa incheierea Conferintei, Vaida nu a mai activat in masonerie). La scurta vreme, delegatii Romani au avut acces la informatii, audienta in randul cercurilor franceze, chiar daca in multe cazuri argumentul banesc a fost hotarator. Preparativele Marilor Puteri pentru incheierea Tratatului de Pace cu Austria au ridicat grave probleme Romaniei si celorlalte state mici si mijlocii. Bineinteles, proiectul de tratat le-a fost dat delegatiilor romana, polona, sarba, cehoslovaca si greaca numai in rezumat si tarziu. Nu se recunostea Romaniei dobandirea Bucovinei in granitele sale reale, dar pana la urma s-a rezolvat pozitiv. Mai grave erau altele: in proiectul de tratat cu Austria, Marile Puteri, sub pretextul grijii fata de dreptul minoritatilor nationale, exclusiv din centrul si sud-estul Europei (art. 60 in redactarea finala, pe urma sub forma unui tratat distinctiv n.a.) incercau sa-si asigure posibilitatea de a interveni in treburile interne ale statelor din zona. Romaniei i se mai cerea sa asigure pentru un termen de 5 ani liberul tranzit si un regim echitabil pentru comertul celorlalte natiuni . Prin urmare, timp de 5 ani, intr-o...
