Hristos, mărturia mea
de Traian Dorz, din volumul Hristos marturia mea CAPITOLUL 2 FIECARE EXISTEN A ESTE O TAINA Cand m-am nascut cu trupul acesta printre voi era si nor, si noapte, si iarna, si razboi Actele mele spun ca m-am nascut in 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus ca atunci era o noapte noroasa, []de Traian Dorz, din volumul Hristos marturia mea CAPITOLUL 2FIECARE EXISTEN A ESTE O TAINACand m-am nascut cu trupul acesta printre voiera si nor, si noapte, si iarna, si razboiActele mele spun ca m-am nascut in 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus ca atunci era o noapte noroasa, ca ningea si ca era tare frig.
Tatal meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, in razboiul ce incepuse in luna august a aceluiasi an, iar acasa cu mama erau numai parintii tatalui meu. Bunicului meu tot Constantin ii zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.
Parintii mei se casatorisera abia in luna februarie 1914. In luna august incepuse primul mare razboi in care au fost dusi indata toti tinerii in stare de arme, din toate tinuturile stapanite de monarhia austro-ungara, sub robia careia era pe atunci si Ardealul in care se gasea si judetul nostru Bihor, din care facea parte comuna mea natala, Mizies.
Satul Mizies se gaseste aproape de Beius, pe drumul care duce la Stana de Vale. Dar casa parintilor mei era intr-un catun apartinator de Mizies, care se gaseste spre miazazi, la o departare de doi kilometri, asezat pe alt, drum ce duce la Talpe si Salistea de Beius.
Acest catun, in forma de potcoava, are doua ulite paralele, una care se cheama a Dorzestilor, iar cealalta a Briscanestilor, dupa numele primelor doua familii care le infiintasera aici candva.,Catunul se chema la inceput Raturi, numele unguresc pentru Campuri, caci acolo fusesera la inceput campuri, cand se mutasera cei doi stramosi.
Mult mai tarziu, cand s-a facut o noua arondare, in loc de Raturi, localitatea noastra si-a primit denumirea de Livada Beiusului. i asa a ramas si azi.
Catunul acesta era asezat pe o ridicatura mica intre doua vai care curg de-o parte si de alta a lui. Cea dinspre miazanoapte se chema Vale si cea dinspre miazazi se chema Lunca.
Amandoua aceste vai curgeau numai de toamna pana primavara, caci vara erau seci. Cand ploua puternic insa, aproape totdeauna apele lor furioase ieseau pe afara, luand tot ce intalneau in cale.
Uneori si in verile ploioase faceau acelasi prapad, caci albiile lor sunt stramte si cotite, pline de rachite si arini, iar pe de laturi sunt dealuri multe pana la muntii Bihorului. Toata apa si zapada topita de pe coastele acestora se varsa numai in albiile acestor doua vai stramte, luand vara cruci de grau si capite de fan, iarna punti, poduri, lemne tot ce intalneau sloiurile si lespezile de gheata pe care le carau in spate valurile lor mari si tulburi.
Amandoua aceste vai se varsa nu departe, in apa Crisului Negru, la care, mai tarziu, cand aveam si eu zece-doisprezece ani, ma duceam vara cu alti copii sa ne scaldam. Acolo am invatat sa inot, scaldandu-ma in iazul morii de la Negru acest sat de pe Cris care acum se cheama si el GradinariLa iazul acestei mori apa era mai inalta de un stat de om, curgand pe sub roata cea neagra si mare de lemn. Noi saream in apa de sus de pe stavila, in mijlocul involburat care ne invartea, ducandu-ne la valeCand mi s-a trezit lumina mintii si a priceperii mele, intre unul si doi ani ai mei, toata lumea cunostintei mele o formau mama si cei patru bunici ai mei. Parintii tatalui meu si ai mamei mele.
Casa parintilor mamei era mai incolo, peste drum de casa noastra, iar eu stateam mai mult pe acolo, fiindca de acolo am primit primele mele amintiri.
Bunicul dupa mama a murit in august 1916, iar eu am despre el numai doua amintiri. In una ma vad stand la masa, pe genunchii lui. El manca, si din cand in cand imi da si mie in gura cate un dumicat din ce manca el. Parca vad si acum mana lui mare si crapata de munca apropiindu-se de buzele meleIn a doua amintire ma vad in miheiul (atelierul) lui, un fel de sopru, unde avea o nicovala mare de fier. Un ciocan cu care batea mereu pe nicovala asta. i un foale mare-mare cu care sufla intr-o gramada de jaratec rosu, din care tare frumos mai sareau scanteile cand sufla taica in el, apasand cu piciorul pe tinga foalelor lui cele mari-mari. Taica ii ziceam si eu, dupa mama care ii zicea asa tatalui ei.
Cred ca toata ziua stateam acolo si ma minunam, caci era atata miscare si frumusete. La taica, desi nu era fierar, veneau toti cei din satutul nostru sa-si faca fiecare cate ceva, caci alt fierar nu era, iar el era un mester iscusit si priceput la toate.
Pe atunci toti mesterii erau tarani. In satele vecine erau tarani croitori de sumane si cojoace. Facatori de opinci si cizme. Mesteri de roate si securi. aranii erau si meseriasi. Vara lucrau pamantul, iarna lucrau meseriaAcestea sunt primele mele amintiri de la varsta cand, se vede ca nu aveam mai mult de un an si jumatate. Daca bunicul a murit in august 1916 atata aveam eu atunci.
Pe tatal meu, Constantin, nu l-am vazut decat in primavara anului 1919, dupa terminarea primului mare razboi, cand cei care mai scapasera din prizonieratul rusesc se intorceau acasa. El fusese din 1916 luat prizonier la rusi si dus in Siberia, de unde a scapat cu mare greu, intorcandu-se abia in 1919.
Imi aduc bine aminte de pocnetele pustilor lor, de chiotele lor de bucurie, venind de la gara. i de lacrimile fericite ale celor care ii asteptau de atatia ani.
Aveam patru ani cand am vazut un militar intrandu-ne in casa si imbrati sandu-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus: Este tatal tau!Eu nu-mi amintesc decat ca m-am ascuns undeva de frica si nu stiu nimic mai mult despre intamplarea aceea.
Am crescut mai mult cu mama, care ma invatase sa-i spun maicuta. Asa i-am zis si spus pana cand am vazut ca ceilalti copii incep sa rada de mine, fiindca ei nici unii nu le spuneau mamelor lor asa. Le ziceau mama sau maica. Pe la zece ani am inceput sa-i zic si eu maica. Apoi mai tarziu am vazut ca este mai frumos sa-i zic mama. i asa i-am zis. Ea nu m-a intrebat niciodata de ce i-am tot schimbat numele ei. i nici eu nu i-am spus.
De tatal meu am crescut ca un strain. Intai, pentru ca in primii patru ani nici nu l-am vazut. In anii urmatori imi amintesc ca nu se intelegea cu mama si probabil din cauza asta nu m-a luat niciodata in bratele lui si sa-mi spuna dragul tatei sau vino la tata.
Certurile dintre parintii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil ca s-ar fi despartit daca nu eram eu sau daca as fi murit.
Eu m-am deprins sa-i zic tatalui meu pe numele lui, cum ii ziceau toti: Constantin si nu tata, cum s-ar fi cuvenit. i nimeni nu m-a intrebat vreo data: De ce ii zici asa? De ce nu-i zici tata, caci doar este tatal tau?!Nici el nu mi-a spus ca nu-i bine asa cum zic, niciodata, si nici mama.
De fapt, nici pe mama n-am auzit-o zicandu-i pe nume, ci cand vorbea cu el ii spunea tu sau ma. Iar mie nu-mi spunea altfel cand vorbea despre tata decat el. Du-te la el. Unde este el? Ce ti-a spus el? i eu stiam totdeauna despre cine era vorba.
Cu foarte multa greutate si din indemnul meu launtric am ajuns eu singur cam pe la 12-13 ani sa-i zic tata. Intelesesem, fara sa-mi spuna nimeni, ce urat imi sade cand ma aud altii sau chiar cand ma aud eu singur strigandu-l pe tata pe nume. Ca un strain pe un alt strain.
Iata acest adevar imi este atat de greu ca a trebuit sa-l spun. Faptul acesta este ca o impietate adusa chiar acelor fiinte fata de care am datoria celui mai mare respect de pe pamant.
Dar invatamantul pe care l-am tras de aici as vrea sa-l strig puternic tuturor parintilor: Sa nu faceti niciodata asa!Inlaturati orice neintelegeri dintre voi cu intelepciune, cu rabdare, cu iertare, cu dragoste spre a nu-i face pe copiii vostri sa sufere durerile si luptele sufletesti pe care le-am suferit eu in tot timpul nefericitei mele copilarii din pricina asta.
Cei patru ani de despartire dintre parintii mei,...
Tatal meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, in razboiul ce incepuse in luna august a aceluiasi an, iar acasa cu mama erau numai parintii tatalui meu. Bunicului meu tot Constantin ii zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.
Parintii mei se casatorisera abia in luna februarie 1914. In luna august incepuse primul mare razboi in care au fost dusi indata toti tinerii in stare de arme, din toate tinuturile stapanite de monarhia austro-ungara, sub robia careia era pe atunci si Ardealul in care se gasea si judetul nostru Bihor, din care facea parte comuna mea natala, Mizies.
Satul Mizies se gaseste aproape de Beius, pe drumul care duce la Stana de Vale. Dar casa parintilor mei era intr-un catun apartinator de Mizies, care se gaseste spre miazazi, la o departare de doi kilometri, asezat pe alt, drum ce duce la Talpe si Salistea de Beius.
Acest catun, in forma de potcoava, are doua ulite paralele, una care se cheama a Dorzestilor, iar cealalta a Briscanestilor, dupa numele primelor doua familii care le infiintasera aici candva.,Catunul se chema la inceput Raturi, numele unguresc pentru Campuri, caci acolo fusesera la inceput campuri, cand se mutasera cei doi stramosi.
Mult mai tarziu, cand s-a facut o noua arondare, in loc de Raturi, localitatea noastra si-a primit denumirea de Livada Beiusului. i asa a ramas si azi.
Catunul acesta era asezat pe o ridicatura mica intre doua vai care curg de-o parte si de alta a lui. Cea dinspre miazanoapte se chema Vale si cea dinspre miazazi se chema Lunca.
Amandoua aceste vai curgeau numai de toamna pana primavara, caci vara erau seci. Cand ploua puternic insa, aproape totdeauna apele lor furioase ieseau pe afara, luand tot ce intalneau in cale.
Uneori si in verile ploioase faceau acelasi prapad, caci albiile lor sunt stramte si cotite, pline de rachite si arini, iar pe de laturi sunt dealuri multe pana la muntii Bihorului. Toata apa si zapada topita de pe coastele acestora se varsa numai in albiile acestor doua vai stramte, luand vara cruci de grau si capite de fan, iarna punti, poduri, lemne tot ce intalneau sloiurile si lespezile de gheata pe care le carau in spate valurile lor mari si tulburi.
Amandoua aceste vai se varsa nu departe, in apa Crisului Negru, la care, mai tarziu, cand aveam si eu zece-doisprezece ani, ma duceam vara cu alti copii sa ne scaldam. Acolo am invatat sa inot, scaldandu-ma in iazul morii de la Negru acest sat de pe Cris care acum se cheama si el GradinariLa iazul acestei mori apa era mai inalta de un stat de om, curgand pe sub roata cea neagra si mare de lemn. Noi saream in apa de sus de pe stavila, in mijlocul involburat care ne invartea, ducandu-ne la valeCand mi s-a trezit lumina mintii si a priceperii mele, intre unul si doi ani ai mei, toata lumea cunostintei mele o formau mama si cei patru bunici ai mei. Parintii tatalui meu si ai mamei mele.
Casa parintilor mamei era mai incolo, peste drum de casa noastra, iar eu stateam mai mult pe acolo, fiindca de acolo am primit primele mele amintiri.
Bunicul dupa mama a murit in august 1916, iar eu am despre el numai doua amintiri. In una ma vad stand la masa, pe genunchii lui. El manca, si din cand in cand imi da si mie in gura cate un dumicat din ce manca el. Parca vad si acum mana lui mare si crapata de munca apropiindu-se de buzele meleIn a doua amintire ma vad in miheiul (atelierul) lui, un fel de sopru, unde avea o nicovala mare de fier. Un ciocan cu care batea mereu pe nicovala asta. i un foale mare-mare cu care sufla intr-o gramada de jaratec rosu, din care tare frumos mai sareau scanteile cand sufla taica in el, apasand cu piciorul pe tinga foalelor lui cele mari-mari. Taica ii ziceam si eu, dupa mama care ii zicea asa tatalui ei.
Cred ca toata ziua stateam acolo si ma minunam, caci era atata miscare si frumusete. La taica, desi nu era fierar, veneau toti cei din satutul nostru sa-si faca fiecare cate ceva, caci alt fierar nu era, iar el era un mester iscusit si priceput la toate.
Pe atunci toti mesterii erau tarani. In satele vecine erau tarani croitori de sumane si cojoace. Facatori de opinci si cizme. Mesteri de roate si securi. aranii erau si meseriasi. Vara lucrau pamantul, iarna lucrau meseriaAcestea sunt primele mele amintiri de la varsta cand, se vede ca nu aveam mai mult de un an si jumatate. Daca bunicul a murit in august 1916 atata aveam eu atunci.
Pe tatal meu, Constantin, nu l-am vazut decat in primavara anului 1919, dupa terminarea primului mare razboi, cand cei care mai scapasera din prizonieratul rusesc se intorceau acasa. El fusese din 1916 luat prizonier la rusi si dus in Siberia, de unde a scapat cu mare greu, intorcandu-se abia in 1919.
Imi aduc bine aminte de pocnetele pustilor lor, de chiotele lor de bucurie, venind de la gara. i de lacrimile fericite ale celor care ii asteptau de atatia ani.
Aveam patru ani cand am vazut un militar intrandu-ne in casa si imbrati sandu-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus: Este tatal tau!Eu nu-mi amintesc decat ca m-am ascuns undeva de frica si nu stiu nimic mai mult despre intamplarea aceea.
Am crescut mai mult cu mama, care ma invatase sa-i spun maicuta. Asa i-am zis si spus pana cand am vazut ca ceilalti copii incep sa rada de mine, fiindca ei nici unii nu le spuneau mamelor lor asa. Le ziceau mama sau maica. Pe la zece ani am inceput sa-i zic si eu maica. Apoi mai tarziu am vazut ca este mai frumos sa-i zic mama. i asa i-am zis. Ea nu m-a intrebat niciodata de ce i-am tot schimbat numele ei. i nici eu nu i-am spus.
De tatal meu am crescut ca un strain. Intai, pentru ca in primii patru ani nici nu l-am vazut. In anii urmatori imi amintesc ca nu se intelegea cu mama si probabil din cauza asta nu m-a luat niciodata in bratele lui si sa-mi spuna dragul tatei sau vino la tata.
Certurile dintre parintii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil ca s-ar fi despartit daca nu eram eu sau daca as fi murit.
Eu m-am deprins sa-i zic tatalui meu pe numele lui, cum ii ziceau toti: Constantin si nu tata, cum s-ar fi cuvenit. i nimeni nu m-a intrebat vreo data: De ce ii zici asa? De ce nu-i zici tata, caci doar este tatal tau?!Nici el nu mi-a spus ca nu-i bine asa cum zic, niciodata, si nici mama.
De fapt, nici pe mama n-am auzit-o zicandu-i pe nume, ci cand vorbea cu el ii spunea tu sau ma. Iar mie nu-mi spunea altfel cand vorbea despre tata decat el. Du-te la el. Unde este el? Ce ti-a spus el? i eu stiam totdeauna despre cine era vorba.
Cu foarte multa greutate si din indemnul meu launtric am ajuns eu singur cam pe la 12-13 ani sa-i zic tata. Intelesesem, fara sa-mi spuna nimeni, ce urat imi sade cand ma aud altii sau chiar cand ma aud eu singur strigandu-l pe tata pe nume. Ca un strain pe un alt strain.
Iata acest adevar imi este atat de greu ca a trebuit sa-l spun. Faptul acesta este ca o impietate adusa chiar acelor fiinte fata de care am datoria celui mai mare respect de pe pamant.
Dar invatamantul pe care l-am tras de aici as vrea sa-l strig puternic tuturor parintilor: Sa nu faceti niciodata asa!Inlaturati orice neintelegeri dintre voi cu intelepciune, cu rabdare, cu iertare, cu dragoste spre a nu-i face pe copiii vostri sa sufere durerile si luptele sufletesti pe care le-am suferit eu in tot timpul nefericitei mele copilarii din pricina asta.
Cei patru ani de despartire dintre parintii mei,...
