Despre sensul Sfintei Împărtăşanii în viziunea preotului, ce se află între spovedanie şi duhovnicie
Doctorand Stelian Gombos Spovedania Poarta Cerului Preotul, instituit de Mantuitorul nostrum Iisus Hristos in viata Bisericii prin Sfintii Apostoli, are misiunea de a sfinti prin Sfintele Taine si Ierurgii, de a invata prin cuvant si prin exemplul personal, si de a sluji in Biserica si in tot locul lui Dumnezeu si oamenilor. De a []Doctorand Stelian GombosSpovedania Poarta CeruluiPreotul, instituit de Mantuitorul nostrum Iisus Hristos in viata Bisericii prin Sfintii Apostoli, are misiunea de a sfinti prin Sfintele Taine si Ierurgii, de a invata prin cuvant si prin exemplul personal, si de a sluji in Biserica si in tot locul lui Dumnezeu si oamenilor. De a invata despre Dumnezeu ca exista, ca este Creatorul lumii, ca este Creatorul nostru, al tuturor, ca si noi, fiii Lui, suntem intre noi frati. Ca Dumnezeu creandu-ne nu ne-a lasat in parasire, ca vegheaza asupra noastra a tuturor, asa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos, ca nici un fir din parul capului nu cade fara stirea lui Dumnezeu. Dumnezeu vegheaza asupra destinelor noastre in cele mai mici amanunte, iar preotul este cel care trebuie sa dea marturie despre Dumnezeu in fata noastra, a oamenilor, si care trebuie sa dea marturie lui Dumnezeu despre noi. Noua ne da marturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu ii da marturie despre noi. Pentru ca preotul are misiunea de a conduce viata sufleteasca a credinciosilor care i s-au incredintat lui. El raspunde in fata lui Dumnezeu de credinciosii ce i s-au incredintat.
Preotul este duhovnic, Parinte duhovnicesc. Mare taina este taina duhovniciei. Fara indoiala si celelalte sunt tot atat de mari. Fiindca prin Botez preotul ne introduce in crestinism, in casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinteste apoi toate evenimentele vietii si Il aduce pe Iisus Hristos in viata fiecaruia, prin Sfanta Impartasanie. Preotul sfinteste casatoria si nasterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci cand incheind socotelile cu viata aceasta, pamanteasca ne prezentam dincolo, in fata lui Dumnezeu. Preotul ne conduce pana la ultimul pas pe lumea aceasta, vremelnica ca si cum ar da marturie despre noi lui Dumnezeu pana in ultima clipa a trecerii dincolo. i va da, fara indoiala, marturie despre noi si dincolo. Insa preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinara, permanenta si tainica de a ne impaca cu Dumnezeu. De a face in asa fel incat slabiciunile noastre omenesti, greselile noastre omenesti, pacatele noastre, sa le faca, in virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, si sa ne nasca din nou. Sa ne faca din nou curati, asa cum am fost inainte, prin iertarea pe care ne-o da dupa marturisire, prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Mare lucru este acesta si mare privilegiu. Eu as zice ca este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodata oamenilor. Acesta ca oamenilor sa li se poata sterge trecutul. Ganditi-va: de cate ori nu facem noi fapte ireversibile si iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu stiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice calcare de lege. Iata ca in crestinism exista aceasta posibilitate ca pentru greselile impotriva normelor morale, prin Parintele duhovnic, sa fii iertat si sa te impaci cu Dumnezeu. Chiar daca aici pe pamant trebuie sa-ti platesti unele faradelegi, ca drept este ca pe unele sa le platesti daca le-ai facut, dar in constiinta ta ai posibilitatea sa te stii impacat cu Dumnezeu, sa te stii iertat de ceea ce ai facut.
Asa se intampla miracolul extraordinar al nasterii din nou. Fiindca acesta este sensul nasterii din nou. Aceasta inseamna om nou. Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Apostol Pavel, teologii si preotii in predicile lor vorbesc adesea despre nasterea din nou. Ce este asadar nasterea din nou? Bineinteles ca nu este aceea pe care o intelegea Nicodim, unul din invatatii Legii vechi, care in intalnirea cu Domnul, Mantuitorul si Stapanul lumii L-a intrebat: Doamne, cum o sa ma pot eu naste din nou, ca doar n-o sa pot eu intra din nou in pantecele maicii mele? Ei bine, nasterea din nou este nasterea spirituala prin iertarea pacatelor. Devii realmente om nou prin aceea ca ti s-a sters tot trecutul. Acest lucru se face prin Preotul duhovnic. Duhovnicul are aceasta putere teribila si deosebita de a lega si dezlega. Va dati seama ce inseamna sa dai unui om puterea de a dezlega pacatele, cu convingerea neta si sigura ca odata pronuntata de catre el dezlegarea, aceasta pronuntare este luata in considerare de Dumnezeu? i ca din lista neagra a lui Dumnezeu esti sters din momentul acela prin cuvintele preotului duhovnic? Este asa, pentru ca asa ne-a spus Dumnezeu ca este. i noi credem toti in aceasta misiune iertatoare, extraordinara, teribila, innoitoare a preotului prin oficiul sau de Parinte duhovnicesc: sa stim si ca realizam cu totii ce mare raspundere au. Fiindca este adevarat ca Dumnezeu ne iarta; este adevarat ca Dumnezeu ia aminte la pocainta celui care a gresit. Dar trebuie sa existe aceasta pocainta. Toate pacatele se iarta, cu o singura conditie: sa fie recunoscute ca pacate. Sa fie recunoscute ca pacate si sa fie cainta, regret si parere de rau pentru ele. Toate pacatele se iarta. Exista o singura exceptie: pacatul impotriva Duhului Sfant. Asa ne spune Mantuitorul Iisus Hristos. Este vorba de pacatele ce se fac din rea-vointa, din rea-credinta, pentru care nu se cere iertare si care nu sunt recunoscute ca pacate de catre cel care le-a savarsit. Pacatul impotriva Duhului Sfant este pacatul impotriva evidentei. Adica toti vad ca peretele acesta este alb, si totusi vine unul si sustine cu toata convingerea ca este negru. Acesta este pacat impotriva evidentei. Acesta nu se poate ierta pentru ca vine dintr-o pervertire totala, fundamentala, ontologica, dintr-o pervertire cumplita a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaste evidenta. Acesta nu se iarta. i acesta, daca este recunoscut, se iarta, pentru ca toate pacatele recunoscute se iarta. De aceea primul lucru pe care trebuie sa-l aiba in vedere Duhovnicul in scaunul marturisirii si a spovedaniei este acesta: sa-l faca pe cel care vine sa-si spuna pacatele, sa le recunoasca. i sa faca promisiunea ca nu le va mai face. Dupa puterea lui, sa faca pe loc promisiunea, sa doreasca atunci sa nu le mai faca. Aceasta este conditia ce duce la iertare. De aceea, dupa fiecare spovedanie, chiar daca se da un canon, chiar daca se da o amanare de la Sfanta Impartasanie, pacatele se iarta. Pacatele marturisite se iarta. Impacarea cu Dumnezeu se produce in momentul acela, si ea depinde de intelepciunea, de tactul, de cunoasterea, de priceperea Parintelui Duhovnic.
Fara indoiala, sunt pacate care necesita o oarecare forma de cainti si pocainta. De aceea Sfintii Parinti au stabilit canoane, care spun: pentru o anumita greseala, trebuie sa se faca urmatoarea pocainta, oprire de la Impartasanie, metanii, etc. I se da penitentului un oarecare canon si acesta, in taina sufletului si a odaii lui, trebuie sa faca aceasta pocainta, pentru ca sa simta si in felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnucul sau. Parintele duhovnicesc trebuie sa ierte, dar trebuie sa fie si cu grija ca sa dea celor cu pacate mai grele o anumita penitenta de executat. Sa nu fie nici prea grea, sa sperie, sa infrocoseze, sa nu fie nici prea usoara, sa banalizeze, asa incat sa creada omul, credinciosul respectiv ca se iarta prea usor, si ca totul se iarta fara conditii. Totul se iarta, dar cu conditia indreptarii si cu o anumita conditie a ispasirii pacatului respectiv. Iata lucruri pe care trebuie sa le stie, sa le aplice ori sa le implineasca Preotul duhovnic. Insa lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l stie duhovnicul este acela ca trebuie sa pastreze secretul spovedaniei. Este o obligatie esentiala. Parintele duhovnic care dezvaluie secretul spovedaniei trebuie depus de indata din treapta preotiei, ca nedemn de ea. Sa stiti ca aceasta este randuiala. Este foarte aspra dar altfel nu se poate, pentru ca isi pierde increderea credinciosilor. Este o tradare a lor. Trebuie sa constientizam cu totii faptul ca Spovedania se face ca in fata lui Dumnezeu. Preotul duhovnic nu mai este atunci om ca toti oamenii. In scaunul spovedaniei el este ca si Dumnezeu care asculta marturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare sa faca uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul sa faca uz in fata nimanui, nici in fata altui preot, nici in fata episcopului, decat atunci cand are un caz foarte grav pe care nu stie cum sa-l rezolve. Atunci vine la episcop sa-i ceara sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie sa dezvaluie numele celui in cauza. Parintele duhovnicesc trebuie sa primeasca numai spovedania aceluia care vine sa se spovedeasca. Aceasta este o alta regula importanta. Ca sunt unii care vin si-i spovedesc pe altii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie sa-i spovedeasca. Fiecare isi spovedeste pacatele lui proprii, cele pe care le-a facut el. i, odata spuse, pacatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodata nimanui. Odata iertate, sunt iertate pentru totdeauna si nu le mai repeta la alta spovedanie. Iar preotul, odata ce le-a auzit, nu si le mai aduce aminte. Nu le aminteste nici macar celui care i le-a spovedit odata. Acela trebuie sa ramana cu convingerea ca s-au iertat si s-au uitat. Sa nu ramana cu vreo jena fata de preot. Parintele duhovnic nu trebuie sa-si schimba atitudinea fata de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie sa-si mentina in fata preotului aceeasi demnitate pe care a avut-o mai inainte. Sa-si mentina demnitatea si in fata lumii. Preotul nu are voie sa se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, in nici o imprejurare si sub nici o forma. Fiindca ceea ce s-a spus la spovedanie este lucru de mare taina, este lucru de mare incredere in preot si in Dumnezeu. Preotul nu-ti poate fi decat prieten de incredere. El iti stie secretele. Dar le stie ca pe secretele incredintate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea Preotul duhovnic are in mainile sale inimile credinciosilor sai. De aceea e ascultat. De aceea este iubit. El este cel care ii impaca pe credinciosi cu Dumnezeu. Cine uita acest lucru despre preot inseamna ca nu stie ce este un preot. Preotul care uita despre sine acest lucru nu este un adevarat preot. Dar cei care sunt adevarati preoti tin in mainile lor sufletele comunitatii ce le-a fost data in pastorire, mai mult decat oricine altul. Ei stiu ca din mainile lor se vor cere sufletele ce le-au fost incredintate. Preotul ideal este acela care se lupta sa ajunga in fata Dreptului Judecator cu intreaga lui turma. Una pe pamant, una in ceruriSfanta Impartasanie Usa Raiului si Arvuna MantuiriiInainte de a intra in reflectiile asupra Sfintei Liturghii, de a intelege ce este ea, rolul ei in viata crestina, este nevoie a pune inceput bun prin a arata temeiul ei si a celorlalte Sfinte Taine in Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament consta in temeiul de neclintit al expresiei ca Adevarul este Persoana lui Iisus Hristos, si ca viata noastra inseamna participare, experienta, comuniune cu Iisus Hristos ca persoana si viata. Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi (Ioan 1,14) afirmatie scripturistica ce constituie baza si noua bucurie a Bisericii. Caci El a lasat Trupul Lui (Biserica) si a trimis pe Duhul Sau si nu un sistem filozofic si nici n-a intemeiat o noua religie. De la inceputuri pana astazi gasim aceasta realitate a comuniunii liturgice stransa in jurului Mesei Domnului: i staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni dupa cum ne relateaza Faptele Apostolilor in capitolul 2,42. Aflandu-se de atunci in stare permanenta de ascultare, Biserica ca trup a lui Iisus Hristos si comuniune a Duhului Sfant, este fidela indemnului Mantuitorului de la Cina cea de Taina, unde a spus ca: Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea (Matei XXVI, 26-28 si cel) Aici, in adunarea (sinaxa) liturgica, se gaseste izvorul vietii, centrul ei, de aici decurgand invatatura noua, harul ei sfintitor si modul in care ea se conduce. Adevarul ei este viata; impartasirea de viata: Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. (In. 6, 53) Prin urmare, Adevarul este viata, este fiinta concreta. Pentru Sfantul Apostol Ioan Adevarul este identic cu viata, cu fiinta, el depaseste neajunsul cugetarii filozofice a lui Aristotel care vedea viata ca o calitate adaugata fiintei, nu fiinta insasi. Crestinul trebuie sa le rosteasca dintr-o rasuflare pe amandoua.
Toata Evanghelia a 4-a, a Sfantului Apostol Ioan autentifica ca cunoasterea este viata vesnica sau adevarata viata insasi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevarul si Viata (In. 14. 6) Daca Sfantul Apostol Ioan vede Adevarul ca praxis, ca traire, ucenicul sau Sfantul Ignatie Teoforul imbina cunoasterea si viata intr-o abordare antologica a Adevarului, deoarece viata inseamna fiinta vesnica, adica fiinta care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevarul, nu pentru ca este un principiu epistemologic care explica universul, ci pentru ca El este viata si multimea fiintelor, care isi gasesc semnificatia nestricacioasa intru Iisus Hristos, care recapituleaza in intregime creatia si istoria. Viata Sfintei Euharistii este viata lui Dumnezeu Insusi, ca viata de comuniune divina.
De aceea Sfantul Ignatie numea Euharistia drept leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri . Iar Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul, ce arata ca Iisus Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Domnul Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ducand la implinirea comuniunii in Sfanta Euharistie. Prin urmare, cand abordam stiinta teologica a hristologiei, adica invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos, nu intelegem in primul rand abordarea invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi, asa cum fac toate ereziile istoriei.
Cand afirmam ca El este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Iisus Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Caci daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se daruieste in Sfintele Taine, in mod culminant oferindu-se in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Hristos ca viata si comuniune poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi si prin cuvintele Sale, incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, caci altfel totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii si rastalmacite dupa bunul plac.
O, frate crestine nu tu definesti modul si participarea la viata lui Iisus Hristos. Ea este data in Biserica din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfant, este Persoana care umple distanta dintre noi si Iisus Hristos, El realizeaza actul unirii si participarii omului la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in istorie. El aduce in Biserica, ca realitate, ca viata, evenimentul Iisus Hristos realizand, totodata, existenta Sa personala ca trup ori comunitate. Mantuitorul Iisus Hristos nu exista mai intai ca Adevar si apoi ca si comuniune, El este simultan si una si alta. Nu exista distante intre Domnul Iisus Hristos, Biserica si Sfantul Duh, cu atat mai mult intre Domnul Iisus Hristos si Sfantul Duh. De la intrupare si pana la Cincizecime se poate urmari pe firul rosu al Sfintei Scripturi, aceasta relatie existentiala, personala, intre Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Duh. Fundamentul relatiei de trimitere in lume in Biserica, se intemeiaza pe relatia lor in sanul Sfintei Treimi. Asadar, atat de mare este Taina lui Iisus Hristos incat El nu redefineste separat prin El Insusi ci este parte integranta a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos inseamna in acelasi timp a vorbi despre Tatal si Duhul Sfant. Adevarul lui Iisus Hristos si a Sfantului Duh este identic si de aceea Duhul Sfant este numit Duhul Adevarului (In.14.17). Cele doua Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai dupa felul in care lucreaza. Evenimentul Cincizecimii la Faptele Apostolilor arata acest lucru la modul cel mai concret. Existenta lui Iisus Hristos vine in planul existentei noastre isorice, nu in mod abstract, dupa cum cred sectarii care trateaza in mod teoretic cuvintele scripturii, intr-o maniera individualista, ignorand sensul si rostul comuniunii si al comunitatii. Duhul Sfant este datator de putere si de viata, determinand fiinta noastra spre relationare, spre implinirea comunitatii, pentru ca El este comuniune (Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfantul Duh ne nastem in Iisus Hristos, in Taina Sfantului Botez, incorporandu-ne in trupul istoric al lui Iisus Hristos care este Biserica, asa cum insasi nasterea lui Iisus Hristos a fost din Duh , pentru ca fiecare botezat sa poata deveni el insusi Hristos , adica fiinta de comuniune si de adevarata viata. De doua mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taina este un eveniment al Cincizecimii. Fiindca Sfanta Liturghie il reveleaza pe Domnul Iisus Hristos. Adevarul ca vizita, ca prezenta si realism, dar nu din afara ci ca trup adica interior propriei noastre experiente, ca o comuniune in interiorul Bisericii, a comunitatii Ei, si nu intr-o cunoastere rationala sau intr-o experienta mistica interioara individuala, desprinsa de Biserica, ca si comuniune cu Iisus Hristos in Duhul Sfant. O asemenea forma de religie este naturism religios.
Acest adevar ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se refera la istorie, in intelesul vietii euharistice, conditionata fiind de caracterul de anamneaza (amintire) si epicleza (invocare) al Euharistiei. In cadrul ei istoria inceteaza a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut in prezent, in directie liniara. Adevarul nu vine la noi doar pe calea delegarii ori a imputernicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, in desfasurare liniara. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborare a Duhului Sfant, ce asuma istoria liniara intr-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice si realitati ale Cincizecimii.
In alta ordine de idei, trebuie subliniat si retinut adevarul de nezdruncinat Ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Corinteni, XI, 29). Plecand de la aceste cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel, ne intrebam care este adevaratul inteles al lor. Pentru ca nici Biserica primara si nici Sfintii Parinti nu au talmacit ca alternativa la mancarea si bautura cea cu nevrednicie abtinerea de la Sfanta Impartasanie, in sensul ca respectul pentru Taina si teama de a nu o pangari sa aiba ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident ca nu aceasta a dorit Sfantul Apostol Pavel sa spuna. Intr-adevar gasim in Epistolele sale, in indemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care in realitate constituie baza eticii crestine si izvorul spiritualitatii crestine. Sau nu stiti , scrie Sfantul Apostol Pavel catre Corinteni, ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret: slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neincetate adresate de Sfantul Apostol Pavel crestinilor: noi trebuie sa traim in conformitate cu ceea ce s-a intamplat cu noi in Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem...
Preotul este duhovnic, Parinte duhovnicesc. Mare taina este taina duhovniciei. Fara indoiala si celelalte sunt tot atat de mari. Fiindca prin Botez preotul ne introduce in crestinism, in casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinteste apoi toate evenimentele vietii si Il aduce pe Iisus Hristos in viata fiecaruia, prin Sfanta Impartasanie. Preotul sfinteste casatoria si nasterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci cand incheind socotelile cu viata aceasta, pamanteasca ne prezentam dincolo, in fata lui Dumnezeu. Preotul ne conduce pana la ultimul pas pe lumea aceasta, vremelnica ca si cum ar da marturie despre noi lui Dumnezeu pana in ultima clipa a trecerii dincolo. i va da, fara indoiala, marturie despre noi si dincolo. Insa preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinara, permanenta si tainica de a ne impaca cu Dumnezeu. De a face in asa fel incat slabiciunile noastre omenesti, greselile noastre omenesti, pacatele noastre, sa le faca, in virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, si sa ne nasca din nou. Sa ne faca din nou curati, asa cum am fost inainte, prin iertarea pe care ne-o da dupa marturisire, prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Mare lucru este acesta si mare privilegiu. Eu as zice ca este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodata oamenilor. Acesta ca oamenilor sa li se poata sterge trecutul. Ganditi-va: de cate ori nu facem noi fapte ireversibile si iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu stiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice calcare de lege. Iata ca in crestinism exista aceasta posibilitate ca pentru greselile impotriva normelor morale, prin Parintele duhovnic, sa fii iertat si sa te impaci cu Dumnezeu. Chiar daca aici pe pamant trebuie sa-ti platesti unele faradelegi, ca drept este ca pe unele sa le platesti daca le-ai facut, dar in constiinta ta ai posibilitatea sa te stii impacat cu Dumnezeu, sa te stii iertat de ceea ce ai facut.
Asa se intampla miracolul extraordinar al nasterii din nou. Fiindca acesta este sensul nasterii din nou. Aceasta inseamna om nou. Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Apostol Pavel, teologii si preotii in predicile lor vorbesc adesea despre nasterea din nou. Ce este asadar nasterea din nou? Bineinteles ca nu este aceea pe care o intelegea Nicodim, unul din invatatii Legii vechi, care in intalnirea cu Domnul, Mantuitorul si Stapanul lumii L-a intrebat: Doamne, cum o sa ma pot eu naste din nou, ca doar n-o sa pot eu intra din nou in pantecele maicii mele? Ei bine, nasterea din nou este nasterea spirituala prin iertarea pacatelor. Devii realmente om nou prin aceea ca ti s-a sters tot trecutul. Acest lucru se face prin Preotul duhovnic. Duhovnicul are aceasta putere teribila si deosebita de a lega si dezlega. Va dati seama ce inseamna sa dai unui om puterea de a dezlega pacatele, cu convingerea neta si sigura ca odata pronuntata de catre el dezlegarea, aceasta pronuntare este luata in considerare de Dumnezeu? i ca din lista neagra a lui Dumnezeu esti sters din momentul acela prin cuvintele preotului duhovnic? Este asa, pentru ca asa ne-a spus Dumnezeu ca este. i noi credem toti in aceasta misiune iertatoare, extraordinara, teribila, innoitoare a preotului prin oficiul sau de Parinte duhovnicesc: sa stim si ca realizam cu totii ce mare raspundere au. Fiindca este adevarat ca Dumnezeu ne iarta; este adevarat ca Dumnezeu ia aminte la pocainta celui care a gresit. Dar trebuie sa existe aceasta pocainta. Toate pacatele se iarta, cu o singura conditie: sa fie recunoscute ca pacate. Sa fie recunoscute ca pacate si sa fie cainta, regret si parere de rau pentru ele. Toate pacatele se iarta. Exista o singura exceptie: pacatul impotriva Duhului Sfant. Asa ne spune Mantuitorul Iisus Hristos. Este vorba de pacatele ce se fac din rea-vointa, din rea-credinta, pentru care nu se cere iertare si care nu sunt recunoscute ca pacate de catre cel care le-a savarsit. Pacatul impotriva Duhului Sfant este pacatul impotriva evidentei. Adica toti vad ca peretele acesta este alb, si totusi vine unul si sustine cu toata convingerea ca este negru. Acesta este pacat impotriva evidentei. Acesta nu se poate ierta pentru ca vine dintr-o pervertire totala, fundamentala, ontologica, dintr-o pervertire cumplita a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaste evidenta. Acesta nu se iarta. i acesta, daca este recunoscut, se iarta, pentru ca toate pacatele recunoscute se iarta. De aceea primul lucru pe care trebuie sa-l aiba in vedere Duhovnicul in scaunul marturisirii si a spovedaniei este acesta: sa-l faca pe cel care vine sa-si spuna pacatele, sa le recunoasca. i sa faca promisiunea ca nu le va mai face. Dupa puterea lui, sa faca pe loc promisiunea, sa doreasca atunci sa nu le mai faca. Aceasta este conditia ce duce la iertare. De aceea, dupa fiecare spovedanie, chiar daca se da un canon, chiar daca se da o amanare de la Sfanta Impartasanie, pacatele se iarta. Pacatele marturisite se iarta. Impacarea cu Dumnezeu se produce in momentul acela, si ea depinde de intelepciunea, de tactul, de cunoasterea, de priceperea Parintelui Duhovnic.
Fara indoiala, sunt pacate care necesita o oarecare forma de cainti si pocainta. De aceea Sfintii Parinti au stabilit canoane, care spun: pentru o anumita greseala, trebuie sa se faca urmatoarea pocainta, oprire de la Impartasanie, metanii, etc. I se da penitentului un oarecare canon si acesta, in taina sufletului si a odaii lui, trebuie sa faca aceasta pocainta, pentru ca sa simta si in felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnucul sau. Parintele duhovnicesc trebuie sa ierte, dar trebuie sa fie si cu grija ca sa dea celor cu pacate mai grele o anumita penitenta de executat. Sa nu fie nici prea grea, sa sperie, sa infrocoseze, sa nu fie nici prea usoara, sa banalizeze, asa incat sa creada omul, credinciosul respectiv ca se iarta prea usor, si ca totul se iarta fara conditii. Totul se iarta, dar cu conditia indreptarii si cu o anumita conditie a ispasirii pacatului respectiv. Iata lucruri pe care trebuie sa le stie, sa le aplice ori sa le implineasca Preotul duhovnic. Insa lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l stie duhovnicul este acela ca trebuie sa pastreze secretul spovedaniei. Este o obligatie esentiala. Parintele duhovnic care dezvaluie secretul spovedaniei trebuie depus de indata din treapta preotiei, ca nedemn de ea. Sa stiti ca aceasta este randuiala. Este foarte aspra dar altfel nu se poate, pentru ca isi pierde increderea credinciosilor. Este o tradare a lor. Trebuie sa constientizam cu totii faptul ca Spovedania se face ca in fata lui Dumnezeu. Preotul duhovnic nu mai este atunci om ca toti oamenii. In scaunul spovedaniei el este ca si Dumnezeu care asculta marturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare sa faca uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul sa faca uz in fata nimanui, nici in fata altui preot, nici in fata episcopului, decat atunci cand are un caz foarte grav pe care nu stie cum sa-l rezolve. Atunci vine la episcop sa-i ceara sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie sa dezvaluie numele celui in cauza. Parintele duhovnicesc trebuie sa primeasca numai spovedania aceluia care vine sa se spovedeasca. Aceasta este o alta regula importanta. Ca sunt unii care vin si-i spovedesc pe altii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie sa-i spovedeasca. Fiecare isi spovedeste pacatele lui proprii, cele pe care le-a facut el. i, odata spuse, pacatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodata nimanui. Odata iertate, sunt iertate pentru totdeauna si nu le mai repeta la alta spovedanie. Iar preotul, odata ce le-a auzit, nu si le mai aduce aminte. Nu le aminteste nici macar celui care i le-a spovedit odata. Acela trebuie sa ramana cu convingerea ca s-au iertat si s-au uitat. Sa nu ramana cu vreo jena fata de preot. Parintele duhovnic nu trebuie sa-si schimba atitudinea fata de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie sa-si mentina in fata preotului aceeasi demnitate pe care a avut-o mai inainte. Sa-si mentina demnitatea si in fata lumii. Preotul nu are voie sa se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, in nici o imprejurare si sub nici o forma. Fiindca ceea ce s-a spus la spovedanie este lucru de mare taina, este lucru de mare incredere in preot si in Dumnezeu. Preotul nu-ti poate fi decat prieten de incredere. El iti stie secretele. Dar le stie ca pe secretele incredintate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea Preotul duhovnic are in mainile sale inimile credinciosilor sai. De aceea e ascultat. De aceea este iubit. El este cel care ii impaca pe credinciosi cu Dumnezeu. Cine uita acest lucru despre preot inseamna ca nu stie ce este un preot. Preotul care uita despre sine acest lucru nu este un adevarat preot. Dar cei care sunt adevarati preoti tin in mainile lor sufletele comunitatii ce le-a fost data in pastorire, mai mult decat oricine altul. Ei stiu ca din mainile lor se vor cere sufletele ce le-au fost incredintate. Preotul ideal este acela care se lupta sa ajunga in fata Dreptului Judecator cu intreaga lui turma. Una pe pamant, una in ceruriSfanta Impartasanie Usa Raiului si Arvuna MantuiriiInainte de a intra in reflectiile asupra Sfintei Liturghii, de a intelege ce este ea, rolul ei in viata crestina, este nevoie a pune inceput bun prin a arata temeiul ei si a celorlalte Sfinte Taine in Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament consta in temeiul de neclintit al expresiei ca Adevarul este Persoana lui Iisus Hristos, si ca viata noastra inseamna participare, experienta, comuniune cu Iisus Hristos ca persoana si viata. Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi (Ioan 1,14) afirmatie scripturistica ce constituie baza si noua bucurie a Bisericii. Caci El a lasat Trupul Lui (Biserica) si a trimis pe Duhul Sau si nu un sistem filozofic si nici n-a intemeiat o noua religie. De la inceputuri pana astazi gasim aceasta realitate a comuniunii liturgice stransa in jurului Mesei Domnului: i staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni dupa cum ne relateaza Faptele Apostolilor in capitolul 2,42. Aflandu-se de atunci in stare permanenta de ascultare, Biserica ca trup a lui Iisus Hristos si comuniune a Duhului Sfant, este fidela indemnului Mantuitorului de la Cina cea de Taina, unde a spus ca: Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea (Matei XXVI, 26-28 si cel) Aici, in adunarea (sinaxa) liturgica, se gaseste izvorul vietii, centrul ei, de aici decurgand invatatura noua, harul ei sfintitor si modul in care ea se conduce. Adevarul ei este viata; impartasirea de viata: Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. (In. 6, 53) Prin urmare, Adevarul este viata, este fiinta concreta. Pentru Sfantul Apostol Ioan Adevarul este identic cu viata, cu fiinta, el depaseste neajunsul cugetarii filozofice a lui Aristotel care vedea viata ca o calitate adaugata fiintei, nu fiinta insasi. Crestinul trebuie sa le rosteasca dintr-o rasuflare pe amandoua.
Toata Evanghelia a 4-a, a Sfantului Apostol Ioan autentifica ca cunoasterea este viata vesnica sau adevarata viata insasi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevarul si Viata (In. 14. 6) Daca Sfantul Apostol Ioan vede Adevarul ca praxis, ca traire, ucenicul sau Sfantul Ignatie Teoforul imbina cunoasterea si viata intr-o abordare antologica a Adevarului, deoarece viata inseamna fiinta vesnica, adica fiinta care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevarul, nu pentru ca este un principiu epistemologic care explica universul, ci pentru ca El este viata si multimea fiintelor, care isi gasesc semnificatia nestricacioasa intru Iisus Hristos, care recapituleaza in intregime creatia si istoria. Viata Sfintei Euharistii este viata lui Dumnezeu Insusi, ca viata de comuniune divina.
De aceea Sfantul Ignatie numea Euharistia drept leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri . Iar Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul, ce arata ca Iisus Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Domnul Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ducand la implinirea comuniunii in Sfanta Euharistie. Prin urmare, cand abordam stiinta teologica a hristologiei, adica invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos, nu intelegem in primul rand abordarea invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi, asa cum fac toate ereziile istoriei.
Cand afirmam ca El este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Iisus Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Caci daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se daruieste in Sfintele Taine, in mod culminant oferindu-se in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Hristos ca viata si comuniune poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi si prin cuvintele Sale, incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, caci altfel totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii si rastalmacite dupa bunul plac.
O, frate crestine nu tu definesti modul si participarea la viata lui Iisus Hristos. Ea este data in Biserica din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfant, este Persoana care umple distanta dintre noi si Iisus Hristos, El realizeaza actul unirii si participarii omului la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in istorie. El aduce in Biserica, ca realitate, ca viata, evenimentul Iisus Hristos realizand, totodata, existenta Sa personala ca trup ori comunitate. Mantuitorul Iisus Hristos nu exista mai intai ca Adevar si apoi ca si comuniune, El este simultan si una si alta. Nu exista distante intre Domnul Iisus Hristos, Biserica si Sfantul Duh, cu atat mai mult intre Domnul Iisus Hristos si Sfantul Duh. De la intrupare si pana la Cincizecime se poate urmari pe firul rosu al Sfintei Scripturi, aceasta relatie existentiala, personala, intre Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Duh. Fundamentul relatiei de trimitere in lume in Biserica, se intemeiaza pe relatia lor in sanul Sfintei Treimi. Asadar, atat de mare este Taina lui Iisus Hristos incat El nu redefineste separat prin El Insusi ci este parte integranta a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos inseamna in acelasi timp a vorbi despre Tatal si Duhul Sfant. Adevarul lui Iisus Hristos si a Sfantului Duh este identic si de aceea Duhul Sfant este numit Duhul Adevarului (In.14.17). Cele doua Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai dupa felul in care lucreaza. Evenimentul Cincizecimii la Faptele Apostolilor arata acest lucru la modul cel mai concret. Existenta lui Iisus Hristos vine in planul existentei noastre isorice, nu in mod abstract, dupa cum cred sectarii care trateaza in mod teoretic cuvintele scripturii, intr-o maniera individualista, ignorand sensul si rostul comuniunii si al comunitatii. Duhul Sfant este datator de putere si de viata, determinand fiinta noastra spre relationare, spre implinirea comunitatii, pentru ca El este comuniune (Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfantul Duh ne nastem in Iisus Hristos, in Taina Sfantului Botez, incorporandu-ne in trupul istoric al lui Iisus Hristos care este Biserica, asa cum insasi nasterea lui Iisus Hristos a fost din Duh , pentru ca fiecare botezat sa poata deveni el insusi Hristos , adica fiinta de comuniune si de adevarata viata. De doua mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taina este un eveniment al Cincizecimii. Fiindca Sfanta Liturghie il reveleaza pe Domnul Iisus Hristos. Adevarul ca vizita, ca prezenta si realism, dar nu din afara ci ca trup adica interior propriei noastre experiente, ca o comuniune in interiorul Bisericii, a comunitatii Ei, si nu intr-o cunoastere rationala sau intr-o experienta mistica interioara individuala, desprinsa de Biserica, ca si comuniune cu Iisus Hristos in Duhul Sfant. O asemenea forma de religie este naturism religios.
Acest adevar ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se refera la istorie, in intelesul vietii euharistice, conditionata fiind de caracterul de anamneaza (amintire) si epicleza (invocare) al Euharistiei. In cadrul ei istoria inceteaza a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut in prezent, in directie liniara. Adevarul nu vine la noi doar pe calea delegarii ori a imputernicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, in desfasurare liniara. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborare a Duhului Sfant, ce asuma istoria liniara intr-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice si realitati ale Cincizecimii.
In alta ordine de idei, trebuie subliniat si retinut adevarul de nezdruncinat Ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Corinteni, XI, 29). Plecand de la aceste cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel, ne intrebam care este adevaratul inteles al lor. Pentru ca nici Biserica primara si nici Sfintii Parinti nu au talmacit ca alternativa la mancarea si bautura cea cu nevrednicie abtinerea de la Sfanta Impartasanie, in sensul ca respectul pentru Taina si teama de a nu o pangari sa aiba ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident ca nu aceasta a dorit Sfantul Apostol Pavel sa spuna. Intr-adevar gasim in Epistolele sale, in indemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care in realitate constituie baza eticii crestine si izvorul spiritualitatii crestine. Sau nu stiti , scrie Sfantul Apostol Pavel catre Corinteni, ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret: slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neincetate adresate de Sfantul Apostol Pavel crestinilor: noi trebuie sa traim in conformitate cu ceea ce s-a intamplat cu noi in Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem...
