MEDITAŢIE ÎN SFÂNTA ZI DE LUNI
Lunea din Saptamana Patimilor! Inceputul Saptamanii Patimilor il vom considera a fi Lunea Patimilor, Lunea care, iata, in seara aceasta apune. Evanghelia de la Liturghie a fost Evanghelia de la Matei 21, 18-44 si este bine sa ne readucem aminte ca inceputul Patimii s-a facut in Duminica intrarii in Ierusalim, cu reala trimitere spre Sambata []Lunea din Saptamana Patimilor! Inceputul Saptamanii Patimilor il vom considera a fi Lunea Patimilor, Lunea care, iata, in seara aceasta apune. Evanghelia de la Liturghie a fost Evanghelia de la Matei 21, 18-44 si este bine sa ne readucem aminte ca inceputul Patimii s-a facut in Duminica intrarii in Ierusalim, cu reala trimitere spre Sambata lui Lazar. Ca un preludiu al Crucii vom aseza o cantare de la Vecernia din Vinerea Patimilor: Savarsind aceste patruzeci de zile, cele de suflet folositoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana a Patimilor .
Dar, o data incepand ultimele zile ale Postului, descoperim ca primele trei zile: luni, marti si miercuri au, in interiorul derularii lor liturgice a Saptamanii Sfinte, un scop bine definit: ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului. Ne reamintim sensul eshatologic al Pastelui, ce se vadeste a fi sfarsit si inceput de viata. Este tocmai acea dezlegare a dramei care este drama Postului. Sunt o ridicare de voal. Fastul adancit in taina sporeste si, fara indoiala, marcheaza constiintele noastre, ale fiecaruia dintre noi in parte. Simtim si vedem ca se intampla ceva deosebit. Fie si doar exterior, intr-o lume a sacrului sau chiar a orasului desacralizat, vedem o agitatie care tine de asteptarea anului nou sau a unei onomastici universale, daca vreti. Totul capata sensul pregatirii mesei pascale, a starii pascale, mai concret, de mesean la masa pascala. Durerea este insa ca pentru unii oameni sensul pascal se reduce doar la cumpararea hainelor noi, a bauturii si a mielului cu care se vor dedulci. Mai cu seama pentru cei care n-au postit, ce fel de dedulcire poate fi aceasta, o dedulcire in noaptea cea mai luminoasa a lumii?! Apoi toate trec, intrand intr-o oarecare normalitate, sa-i spunem, dar descoperim fiecare in forul nostru cel mai intim ca aceasta normalitate nu mai este cu totul posibila de cand lumea a respins pe Mantuitorul ei intrupat, de cand Iisus era trist si abatut iar imensul Sau suflet a fost trist pana la moarte, de fapt de cand El a murit pe Cruce.
De aceea, Postul cel Mare este intotdeauna Postul care urmeaza si care ne va obliga mereu si mereu la ceva mai mult din partea noastra. Intr-o falsificare de valori, totul a devenit comemorare: Comemoram o nastere, o persoana, o moarte, o statuie chiar, cum comemoram dureri si bucurii, atrocitati ce fac sa se incranceneze pe noi carnea, sau fapte umane de dimensiuni uimitoare prin lumina lor. Comemoram obiecte lansate in aer sau pe ape, comemoram animale, recordmene sau descoperirea unor specii de insecte. Comemoram, comemoram, comemoram De aceea ideea aceasta a comemorarii s-a transformat si s-a transmis si in actele liturgice, rationalizate si transformate in idei, inlantuiri de simboluri lipsite de vlaga duhovniceasca. Tot ceea ce nu poate fi cuprins intr-un adevar intelectual e calificat drept poezie, adica ceva ce poate sa nu fie bagat in seama la un moment dat. Aceasta cand extremei supraintelectuale nu-i consuna in plan liturgic o alta, ultrapietista, care transforma Liturghia si liturgicul in general in planul personal al pietatii, doar in lacrima, in plans, in bataie cu pumnul in piept si altele.
Liturgicul in general, si mai cu seama Sfanta Liturghie, nu e nici comemorare de idei, nici reducere la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare de idei. Comemorarea se transforma in celebrare liturgica, cand oamenii se strang si se impartasesc unii de altii si, impreuna, de Dumnezeu, depasind izolarea lor si separarea lor fireasca, reactionand ca un singur trup, ca o singura fiinta, la un eveniment dat. Se releva astfel sen-sul si misiunea celebrarii: acela de a transcede evenimentul, de a-l ridica spre Imparatia lui Dumnezeu. Biserica se transforma, astfel, in ceea ce face viu si prezent: memorialul lui Iisus Hristos.
Zilele se releva in aceasta Saptamana ca un permanent prezent sau ca un prezent continuu, ca acel indubitabil astazi liturgic, cu conotatii largi si extrem de bine infipte in realitatea gandirii Sfintilor Parinti, pe care, iata, o carte care exista inca in standurile librariei, Postul Mare a Parintelui Alexander Schmemann, le defineste astfel: Dintr un punct de vedere cat se poate de firesc, aducerea aminte este o facultate ambigua. Astfel, a ne aminti de cineva pe care il iubim, si pe care l-am pierdut, inseamna doua lucruri: pe de o parte, amintirea e mai mult decat o simpla cunoastere a trecutului. Daca-mi amintesc de tatal meu decedat, il vad. El e prezent in amintirea mea, nu ca o suma a tot ceea ce stiu despre el, ci in intreaga sa vie realitate .
Pe de alta parte, totusi, aceasta prezenta insasi ma face sa simt cu cruzime ca el nu mai este aici, ca niciodata in aceasta lume si in aceasta viata nu-i voi mai atinge mana pe care o vad atat de limpede in amintirea mea.
Aducerea aminte este deci cea mai minunata si in acelasi timp cea mai tragica dintre toate facultatile umane. Caci nimic nu descopera mai bine caracterul slab al vietii noastre prin posibilitatea omului de a pastra, de a poseda, intr-adevar, orice ar fi in aceasta lume. Memoria mea imi spune ca timpul si moartea domnesc pe pamant. Cu siguranta tocmai datorita acestei functii a memoriei, care este apanajul exclusiv al omului, crestinismul este si el centrat pe ea, pe aducerea aminte, de vreme ce consta inainte de toate in a aduce aminte de un Om, de un Eveniment, de o Noapte, in profunzimea si obscuritatea careia ne-a zis: Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea . i iata ca minunea are loc: Noi ne amintim de Domnul si El este aici. Nu ca o imagine nostalgica a trecutului, ci cu o astfel de intensitate a prezentei, incat Biserica poate sa repete la nesfarsit cuvintele ucenicilor, cuprinse in Evanghelia de la Luca 24, 32, si aflati in drum spre Emaus, care ziceau: Oare nu ardea inima noastra? .
Aducerea aminte fireasca e, inainte de toate, o prezenta a fiintei absente, astfel incat, cu cat il facem prezent pe cel de care ne amintim, cu atat mai puternica e suferinta pe care o simtim din cauza absentei lui.
Doar in Hristos aducerea aminte a redevenit putere de a umple timpul distrus; distrus prin pacat si prin moarte, prin ura si prin uitare. Tocmai aceasta aducere aminte ca putere asupra timpului si a distrugerii lui se afla chiar in inima celebrarii liturgice, a acelui astazi liturgic. Cu siguranta Fecioara nu naste astazi; nimeni astazi nu mai sta in fata lui Pillat. Acestea apartin trecutului. Dar astazi putem sa ne amintim aceste fapte si Biserica este, inainte de toate, darul trecutului care priveste mai cu seama spre viitor. Astazi putem sa ne amintim darul si puterea acestei aduceri aminte care transforma fapta trecutului in eveniment cu deschidere eterna. Biserica intra din nou in eveniment. Pastele nu mai este, asadar, doar o simpla comemorare frumoasa si solemna a unui eveniment trecut. Este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor si care anunta inceputul vietii noastre.
Aceasta orientare spre a doua Venire este prezenta in textul Triodului si devine mai pregnanta o data cu inceputul zilei de Luni, zi de inceput si de sfarsit, caci se canta ca in mai toate manastirile atunci cand se cheama la rugaciunea de la miezul noptii: Iata, Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar...
Dar, o data incepand ultimele zile ale Postului, descoperim ca primele trei zile: luni, marti si miercuri au, in interiorul derularii lor liturgice a Saptamanii Sfinte, un scop bine definit: ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului. Ne reamintim sensul eshatologic al Pastelui, ce se vadeste a fi sfarsit si inceput de viata. Este tocmai acea dezlegare a dramei care este drama Postului. Sunt o ridicare de voal. Fastul adancit in taina sporeste si, fara indoiala, marcheaza constiintele noastre, ale fiecaruia dintre noi in parte. Simtim si vedem ca se intampla ceva deosebit. Fie si doar exterior, intr-o lume a sacrului sau chiar a orasului desacralizat, vedem o agitatie care tine de asteptarea anului nou sau a unei onomastici universale, daca vreti. Totul capata sensul pregatirii mesei pascale, a starii pascale, mai concret, de mesean la masa pascala. Durerea este insa ca pentru unii oameni sensul pascal se reduce doar la cumpararea hainelor noi, a bauturii si a mielului cu care se vor dedulci. Mai cu seama pentru cei care n-au postit, ce fel de dedulcire poate fi aceasta, o dedulcire in noaptea cea mai luminoasa a lumii?! Apoi toate trec, intrand intr-o oarecare normalitate, sa-i spunem, dar descoperim fiecare in forul nostru cel mai intim ca aceasta normalitate nu mai este cu totul posibila de cand lumea a respins pe Mantuitorul ei intrupat, de cand Iisus era trist si abatut iar imensul Sau suflet a fost trist pana la moarte, de fapt de cand El a murit pe Cruce.
De aceea, Postul cel Mare este intotdeauna Postul care urmeaza si care ne va obliga mereu si mereu la ceva mai mult din partea noastra. Intr-o falsificare de valori, totul a devenit comemorare: Comemoram o nastere, o persoana, o moarte, o statuie chiar, cum comemoram dureri si bucurii, atrocitati ce fac sa se incranceneze pe noi carnea, sau fapte umane de dimensiuni uimitoare prin lumina lor. Comemoram obiecte lansate in aer sau pe ape, comemoram animale, recordmene sau descoperirea unor specii de insecte. Comemoram, comemoram, comemoram De aceea ideea aceasta a comemorarii s-a transformat si s-a transmis si in actele liturgice, rationalizate si transformate in idei, inlantuiri de simboluri lipsite de vlaga duhovniceasca. Tot ceea ce nu poate fi cuprins intr-un adevar intelectual e calificat drept poezie, adica ceva ce poate sa nu fie bagat in seama la un moment dat. Aceasta cand extremei supraintelectuale nu-i consuna in plan liturgic o alta, ultrapietista, care transforma Liturghia si liturgicul in general in planul personal al pietatii, doar in lacrima, in plans, in bataie cu pumnul in piept si altele.
Liturgicul in general, si mai cu seama Sfanta Liturghie, nu e nici comemorare de idei, nici reducere la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare de idei. Comemorarea se transforma in celebrare liturgica, cand oamenii se strang si se impartasesc unii de altii si, impreuna, de Dumnezeu, depasind izolarea lor si separarea lor fireasca, reactionand ca un singur trup, ca o singura fiinta, la un eveniment dat. Se releva astfel sen-sul si misiunea celebrarii: acela de a transcede evenimentul, de a-l ridica spre Imparatia lui Dumnezeu. Biserica se transforma, astfel, in ceea ce face viu si prezent: memorialul lui Iisus Hristos.
Zilele se releva in aceasta Saptamana ca un permanent prezent sau ca un prezent continuu, ca acel indubitabil astazi liturgic, cu conotatii largi si extrem de bine infipte in realitatea gandirii Sfintilor Parinti, pe care, iata, o carte care exista inca in standurile librariei, Postul Mare a Parintelui Alexander Schmemann, le defineste astfel: Dintr un punct de vedere cat se poate de firesc, aducerea aminte este o facultate ambigua. Astfel, a ne aminti de cineva pe care il iubim, si pe care l-am pierdut, inseamna doua lucruri: pe de o parte, amintirea e mai mult decat o simpla cunoastere a trecutului. Daca-mi amintesc de tatal meu decedat, il vad. El e prezent in amintirea mea, nu ca o suma a tot ceea ce stiu despre el, ci in intreaga sa vie realitate .
Pe de alta parte, totusi, aceasta prezenta insasi ma face sa simt cu cruzime ca el nu mai este aici, ca niciodata in aceasta lume si in aceasta viata nu-i voi mai atinge mana pe care o vad atat de limpede in amintirea mea.
Aducerea aminte este deci cea mai minunata si in acelasi timp cea mai tragica dintre toate facultatile umane. Caci nimic nu descopera mai bine caracterul slab al vietii noastre prin posibilitatea omului de a pastra, de a poseda, intr-adevar, orice ar fi in aceasta lume. Memoria mea imi spune ca timpul si moartea domnesc pe pamant. Cu siguranta tocmai datorita acestei functii a memoriei, care este apanajul exclusiv al omului, crestinismul este si el centrat pe ea, pe aducerea aminte, de vreme ce consta inainte de toate in a aduce aminte de un Om, de un Eveniment, de o Noapte, in profunzimea si obscuritatea careia ne-a zis: Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea . i iata ca minunea are loc: Noi ne amintim de Domnul si El este aici. Nu ca o imagine nostalgica a trecutului, ci cu o astfel de intensitate a prezentei, incat Biserica poate sa repete la nesfarsit cuvintele ucenicilor, cuprinse in Evanghelia de la Luca 24, 32, si aflati in drum spre Emaus, care ziceau: Oare nu ardea inima noastra? .
Aducerea aminte fireasca e, inainte de toate, o prezenta a fiintei absente, astfel incat, cu cat il facem prezent pe cel de care ne amintim, cu atat mai puternica e suferinta pe care o simtim din cauza absentei lui.
Doar in Hristos aducerea aminte a redevenit putere de a umple timpul distrus; distrus prin pacat si prin moarte, prin ura si prin uitare. Tocmai aceasta aducere aminte ca putere asupra timpului si a distrugerii lui se afla chiar in inima celebrarii liturgice, a acelui astazi liturgic. Cu siguranta Fecioara nu naste astazi; nimeni astazi nu mai sta in fata lui Pillat. Acestea apartin trecutului. Dar astazi putem sa ne amintim aceste fapte si Biserica este, inainte de toate, darul trecutului care priveste mai cu seama spre viitor. Astazi putem sa ne amintim darul si puterea acestei aduceri aminte care transforma fapta trecutului in eveniment cu deschidere eterna. Biserica intra din nou in eveniment. Pastele nu mai este, asadar, doar o simpla comemorare frumoasa si solemna a unui eveniment trecut. Este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor si care anunta inceputul vietii noastre.
Aceasta orientare spre a doua Venire este prezenta in textul Triodului si devine mai pregnanta o data cu inceputul zilei de Luni, zi de inceput si de sfarsit, caci se canta ca in mai toate manastirile atunci cand se cheama la rugaciunea de la miezul noptii: Iata, Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar...
