18 Iulie 7. FURTUNILE CARE INCEP DE DIMINEA A Din clipa cea de mangaiere, in mai multi spini am stat apoi, dar n-am mai plans de-a mea durere si nici de-aceste mici nevoi, ci-n bucurie si-n furtuna, cu inima si ochii Sus, am scos infiorat din struna cantari si psalmi pentru Iisus In curand dupa aceasta []18 Iulie7. FURTUNILE CARE INCEP DE DIMINEA ADin clipa cea de mangaiere, in mai multi spini am stat apoi,dar n-am mai plans de-a mea durere si nici de-aceste mici nevoi,ci-n bucurie si-n furtuna, cu inima si ochii Sus,am scos infiorat din struna cantari si psalmi pentru IisusIn curand dupa aceasta hotarare a mea pentru Domnul, m-am imbolnavit greu de friguri si malarie. Pe atunci boala asta bantuia des si multi zaceau bol-navi de ea. Era in luna august, in toiul marilor calduri, dar mie vesnic imi era frig. Mergeam asa bolnav cu vitele noastre la pascut, dar eu de-abia ma taram pe urma lor. Abia asteptam sa ajung undeva sa ma trantesc jos pe iarba, la soa-rele cald, sa stau sa ma incalzesc. Ceilalti copii puneau peste mine toate hainele lor, dar eu, galben la fata, tremuram de frig, de-mi clantaneau dintii in gura si zaceam dus.

Alteori ma cuprindeau fierbintelile, de asudam pana imi puteam stoarce camasa de pe mine. Nu puteam sa mananc nimic, capul imi vuia ca o moara, urechile imi tiuiau si toate oasele ma dureau ca zdrobite. Slabisem ca o umbra si eram palid si alb ca un mort.

Toti priveau la mine si clatinau din cap ca dupa unul care se duce cat mai curandNu stiam ce este cu mine, dar oriunde priveam mi se nazareau tot felul de vedenii. Daca priveam norii pe cer, indata ei capatau tot felul de forme de fiinte vii Cand forme de oameni care merg undeva, cand de soldati care se bat si se alunga, cand de fiare care se lupta i cate alte felurite infatisari si chipuri mai frumoase ori mai infricosatoare.

Daca priveam urmele prin praful drumului sau prin nisipul apelor, la fel vedeam.

Daca priveam formele de pe pereti, de pe ziduri, de pe garduri ori crengile pomilor miscandu-se si orice altceva as fi privit, oriunde mi-as fi mutat privirea tot ce aveam inaintea ochilor mei capata pentru mine aceleasi felurite forme si contururi vii. i in noul peisaj la care priveam, ca in cel la care privisem mai inainte, toate erau ori se transformau in ciudate forme de groaza.

Intr-una din zilele acelea eram cu vacile la vale. De obicei acum ma retra-geam singur, neplacandu-mi sa mai stau cu nimeni.

Ceilalti copii veneau in jurul meu, dar eu ii trimiteam mai departe ori ma mutam eu de langa ei. Nu puteam suferi veselia lor zgomotoasa.

In aceste stari ma rugam cat puteam si doream ca ceea ce vad sa fie cat mai frumos si mai placut. Vedeam insa numai lucruri care ma ingrozeau. Cred ca ispititorul se lupta puternic ca sa-mi faca mult rau.

Stateam in ziua aceea si ma uitam la firul apei care curgea linistit si limpede printre pietricele si radacini, trecand pe sub podetul de scanduri langa care eram. Imi placea sa ma uit la multimea de pui de pestisori veseli si micuti care inotau jucausi, gramada, incoace si incolo, prin apa limpede si calduta.

Dintr-o data am vazut cum pe fundul apei, printre pietricele si radacini, se contureaza ceva ca un pat alb pe care, intins si acoperit pana pe piept, statea un tanar bolnav care mi se parea ca eram eu.

La capatul patului si al bolnavului statea Mantuitorul meu Iisus Il vedeam bine viu si miscand, iar in spatele Lui, multimea de pestisori argintii se prefacura intr-un stol de ingerasi zburand si asteptand. Mi se paru ca venisera impreuna cu Domnul Iisus, ca sa-mi ia sufletul meu si sa-l duca cu ei in cer.

Dar de cealalta parte, tot la picioarele patului meu, vazui o faptura neagra si urata asteptand, ca si cum si acesta ar fi venit acolo tot sa-mi ia sufletul meu si sa-l duca. In spatele fapturii aceleia negre vedeam iarasi asteptand un alt stol de fiinte mai mici, dar tot la fel de negre si de urate ca si cea mare.

Eu priveam cutremurat ca sa vad ce se intampla. tiam ca este vorba des-pre mine si simteam ca acum si acolo se hotaraste soarta mea. Ma rugam si ma incredeam in Domnul meu Iisus.

Am vazut atunci cum Domnul Iisus, de la capatul patului, facu un semn amenintator spre fiinta cea neagra de la picioare, iar aceasta in acel moment pleca repede, disparand impreuna cu tot stolul sau negru.

Apoi Domnul Se apleca inspre patul alb, facand ca un semn de binecu-vantare. i, intorcandu-Se spre ingerasii din spatele Sau, trecu printre ei, dispa-rand. Ingerasii Il urmara, disparand si ei.

In clipa aceea, ceilalti copii venira sarind veseli si se lasara gramada pe iarba langa mine, zicandu-mi: Ce vezi tu acolo? Nimic niste pestisoriDin ceasul acela m-au lasat frigurile pentru totdeauna si am inceput sa ma refac.

Dupa vreo saptamana am scris parintelui Iosif la Sibiu sa-mi trimita o fotografie a lui. Doream nespus de mult sa vad macar chipul acelui mare om al lui Dumnezeu, care ma adusese pe mine la Domnul si devenise ca un parinte pentru sufletul meu.

Gandul acesta se nascuse in inima mea chiar din ziua legamantului meu si ma rugam Domnului sa mi-l implineasca.

Dar in inchipuirea mea de atunci Sibiul parea undeva aproape de Ierusalimul ceresc. Iar omul acela imi aparea ca o fiinta supraomeneasca, mai aproape de zei decat de oameni i poate ca asa si era. Am luptat mult cu teama si cu speranta pana ce m-am hotarat sa scriu.

Nu dupa multa vreme am primit de la Sibiu o revista, Oastea Domnului , avand pe prima pagina o fotografie, un chip coborat parca din icoana de mucenic, cu ochi mari si buni, cu cearcane de lumina si de durere in jurul lor Cu fruntea inalta si slaba, privind undeva nu intr-un gol, ci la o bucurie tainica, dar departata.

Deasupra fotografiei, un titlu pe toata pagina scria:Pentru cei ce-mi cer fotografia Titlul acesta parca-mi suna numai mie.

Cuprinsul textului de sub titlu si din jurul fotografiei era ca o blanda mustrare plina de invatatura pentru toti cei care prea mult doresc sa vada fata omului si prea putin se gandesc ca singura fotografie pe care trebuie s-o dorim mereu este si trebuie sa fie Chipul Domnului Iisus, Cel rastignit din dragoste si din mila pentru noi si pentru mantuirea noastra.

Apoi spunea ca fotografia asta a lui nu-i inca gata. Ca trebuia sa mai stea in camera intunecoasa a Fotografului Ceresc, Care mai are inca mult de lucru la ea. Adica Domnul Iisus, Care o tot retuseaza prin suferinta, lucreaza inca si mai are inca de lucru la omul sau launtric, pana cand infatisarea lui cea sufleteasca ii va fi vrednica si pregatita pentru a se putea arata inaintea Tatalui Ceresc si a ingerilor SaiToata pagina aceasta era inconjurata cu creion rosu si se vedea bine ca mi era trimisa de la redactie ca un raspuns la staruinta mea dupa fotografia parintelui.

Dar ce invatatura adanca am tras eu din aceasta blanda mustrare si din privirea acestor doi ochi plini de atata iubire si suferinta!Nici nu banuiam atunci ca peste putini ani imi va fi dat harul de a-i privi aievea si de a-i odihni pe umarul meu si langa ochii meiAm vazut ca se trimit oricui, la cerere, carti si biblii de la Libraria Oastei din Sibiu, pentru desfacere, cu plata dupa vanzarea lor.

Am comandat acolo un pachet de carti, hotarat sa lucrez si eu pentru Domnul, raspandind Biblia si cartile Oastei, tuturor, pana unde voi putea ajunge si pe cine il voi putea convinge sa primeasca Sfantul Cuvant al Domnului, asa cum il primisem si eu.

Simteam ca o neaparata datorie a mea sa vorbesc tuturor celor pe care ii intalnesc si sa-i indemn sa se intoarca si ei la Domnul Dumnezeu din toata inima lor.

Inainte de a ma intoarce la Domnul, eu fusesem un copil destul de bataus. Crescut mai mult singur si prea mult pedepsit, in momente de furie ma razbunam si eu pe cine puteam, trantind si raspunzand cu asprime celor care ma suparau. Ma certam repede, fiind nervos, si chiar injuram cu vorbe urate pe oricine credeam eu ca imi facea vreo nedreptate. Bateam vitele cand mergeau in locuri oprite si boii cand nu ma ascultau. Eram mai nerabdator ca toti ceilalti de seama mea. i eram destul de obraznic si neastamparat, facand multe rele cand eram impreuna cu ceilalti copii, ca sa ma arat mai voinic si mai ceva ca toti.

Asa, intr-o zi de iarna, la scoala, in recreatie, cand toti copiii se dadeau pe gheata in curtea scolii, eu, ca sa le arat ca sunt mai ceva ca toti, le-am zis: Sa vad eu care mai puteti face ca mine, uitati-va incoace! i aruncandu-mi incaltamintea din picioare, am inceput sa ma dau descult pe gheata, in uimirea tuturor. Toti copiii se oprisera si se uitau la mine.

Cineva s-a dus si a spus domnului invatator, care, venind cu o nuia, a pus capat vitejiei mele, in rasul tuturor, lecuindu-ma pentru totdeauna de nebu nia mea.

Altadata am dat foc la niste uscaturi care erau adunate langa gardul unui vecin, iar focul era sa-i arda gardul si inca mai ceva pe langa el. Noroc si atunci ca vecinul m-a vazut la timp si, tot asa, cu un bici indoit, mi-a croit cateva peste spinare, invatandu-ma ca nici asa ceva nu trebuie sa mai fac niciodata, cate zile voi trai pe lumea asta. i mai cate altele de felul acestora am facut eu!Am aflat astfel atunci si dupa aceea inca un mare adevar pe care l-am citit si in Cuvantul Sfant si anume ca pacatele unora sunt cunoscute si merg inainte si imediat la judecata. Acelea se platesc aici si mai usor. Ale altora merg numai apoi si mai tarziu, dar se platesc mai greu.

De mine, Domnul a avut totdeauna o mare si apropiata mila prin faptul ca, dupa fiecare rau pe care l-am facut, mi-a si venit indata plata. N-a lasat Domnul sa treaca multa vreme, nici n-a lasat sa se uite nimic. Orice rau faceam, eram pedepsit fara intarziere, potrivit cu fapta mea. i astazi tot asa mi se intampla De fiecare data cand gresesc ceva, stiu ca trebuie indata sa ma astept la ispasirea greselii mele.

O, ce mare bine mi-a facut si imi face Domnul in felul acesta! Faptul acesta nu numai ca a restabilit si restabileste indata bunul echilibru al pacii si al curatiei in inima mea, dar prin judecarea si pedepsirea imediata a greselilor mele, eu am totdeauna marea bucurie a impacarii mele cu Domnul. i am trea-za si grija de a ma feri sa nu mai pacatuiesc. Spre a nu mai suferi pedeapsa. i spre a nu-L mai tot supara pe Domnul, silindu-L sa ma tot pedepseasca, in loc sa-I fac bucurie cu umblarea mea ascultatoare.

Nu stiu daca ati luat seama la felul cum se intampla cu voi cand gresiti sau nu. Dar, daca inca nu v-ati gandit la asta pana acum, aveti grija!Sunt unii care pacatuiesc mereu si nu le vine nici o pedeapsa imediat dupa pacatul lor. Eu cred ca asta ar trebui sa le fie un motiv de mare ingrijorare, caci atunci, pedeapsa tot adunandu-se si judecata tot amanandu-se, cand odata vine, poate sa fie foarte grea. Poate sa fie chiar mortala. Aveti mare grija!De aceea, se mirau la intoarcerea mea, cu totii cati ma vedeau si ma stiau, de marea schimbare care se facuse in viata mea si de care nu-si dadeau seama cum se putuse face.

Ajunsesem la anii cand tinerii de varsta mea incepeau sa mearga la hora, la claci, la sezatori, la nunti, la petreceri. Eu nici nu ma apropiam de astfel de lucruri.

Veneau la mine prietenii, vecinii, rudeniile, cunoscutii, ma chemau, ma indemnau, ma trageau sa merg cu ei. Eu luptam cu toti, le vorbeam despre po-cainta si mantuire, ii chemam si eu pe ei cu mine. Dar ei au ramas cu ale lor, iar eu cu ale mele. Pana cand au pierdut orice speranta sa ma mai castige si apoi m-au lasat pentru totdeauna in pace.

In foaia mea de la Sibiu citeam despre multe adunari ale Oastei Domnului prin alte parti, dar pe aproape de noi nu era pe atunci nimeni.

Dupa ce am primit pachetul cu carti comandate la Sibiu, punandu-le in traista si mergand cu ele sa le vand prin satele vecine, am aflat totusi ca intr-unul din aceste sate mai sunt doi ostasi ai Domnului si ca ei fac adunari duminica dupa-masa la casa unuia dintre ei, unde mai cheama si pe altii sa ia parte.

Intr-o duminica, indata dupa asta, am mers si eu sa-i vad.

Felul cum chema cel cu casa pe oameni la adunare era pentru mine nou si ciudat. Omul isi procurase de undeva o veche trompeta, cum vazuse pe frontispiciul foii Oastea Domnului . i iesind in poarta casei lui, punea goarna la buze si incepea sa sune adunarea , cam cum faceau gornistii la regimente.

Unii radeau de el, altii ascultau nepasatori, cate unul mai mergea la adunare o data, de doua ori si se lasa. Pesemne ca in afara de goarna lui, omul nu mai avea nimic sa-i atraga pe oameni. Asa am patit si eu atunci.

Mie, intre oamenii straini totdeauna mi-a fost foarte rusine din fire.

In duminica aceea, ajungand in fata casei omului cu goarna, n-am indraznit sa intru, ci m-am asezat pe santul cu iarba verde din fata casei. Omul m-a vazut stand jos acolo si m-a intrebat de unde sunt si cum ma cheama.

I-am spus. El, care era abonat al foilor de la Sibiu, primise foaia cu numele meu printre cei intrati in Oastea Domnului. i-a adus aminte si mi-a zis: A, tu esti ala? Te-ai inscris si tu in Oaste? Da, i-am raspuns eu cu ochii in jos, oarecum lovit de tonul si de felul cum ma primise. Cred ca m-am rosit tot pana in varful urechilor de rusine.

El m-a vazut si, foarte suparat pe purtarea mea, se intoarse sa intre in curte, zicandu-mi: Cine se rusineaza, va ramane cu rusinea!Apoi a trantit poarta, lasandu-ma asa, in fata celor de pe ulita, care priveau nu stiu cum, ca niste ciori la mine.

Nici nu stiu cum m-am intors repede si am luat-o aproape la fuga inapoi. i niciodata nu m-am mai dus la adunarea lui.

Nici altii n-au mai mers, pentru ca tot felul lui de a se purta si de a vorbi nu avea nimic atragator, ci rece si aspru cum fusese fata de mine. i adunarea lui s-a stins indata.

Dar eu am invatat si din intamplarea aceasta amara ca oricine vine in Lu-crarea Domnului si in numele lui Iisus trebuie sa aiba duhul Lui bland, cald, iubitor si apropiat, caci sufletul omenesc este ca cea mai gingasa floare. Indata ce-l atinge ceva mai dur, poti sa-l ranesti asa ca sa nu se mai vindece niciodata.

Numai Domnul a avut mila de mine atunci ca nu am parasit Lucrarea Domnului in care primul pe care il cunosteam ma descumpanea in felul acesta. Dar incercarea a fost destul de grea pentru mine atunci.

Am luat-o apoi mai indeaproape numai cu desfacerea cartilor, uneori din casa in casa, prin satele mai departate. Alteori la iesirea din biserici ori pe ulite in duminici si sarbatori. Capatasem curaj si pricepere si vorbeam fara greutate oamenilor pe care ii intalneam despre Domnul, despre pacat si despre mantuirea sufletului lor, oferindu-le cartile Oastei si Biblii.

Unii ma primeau cu bucurie ori cu bunavointa. Altii ma alungau cu batjocuri si cu rasete. Doar putini imi cumparau cartile, multi spunand ca n-au bani. De fapt, in anii aceia, 1930-1933, erau vremi de mare criza si de lipsuri banesti. Locuri de munca erau foarte putine si indepartate. Poporul satelor era in intregime de tarani care produceau numai cereale si vite. De astea aveau cu totii si nu le cumpara nimeni.

De aceea oricat de ieftine erau cartile, oamenii n-aveau bani cu care sa le cumpere decat putini. i putine carti se citeau.

Dar le citeam eu pentru ei. Oriunde mi se intampla sa aflu multimi de oameni adunati, ma opream, luam cate o carte si, asezandu-ma la o margine, incepeam sa citesc numai la unul, doi. Dupa aceea cercul se facea tot mai larg in jurul meu, pana ce ascultau cu totii.

Domnul ma umpluse de curaj si de putere, incat citeam cu tot sufletul. Cuprinsul cartilor era atat de frumos si de cald, incat din ce in ce tot mai multi fusesera castigati pentru Dumnezeu. Duminica viitoare mergeam in casa si incet-incet se infiripau, una cate una, adunari ale Oastei pana in satele de sub munti. Astfel ca in fiecare saptamana, de sambata de dupa-amiaza pana luni dimineata, eu eram dus si nu veneam acasa.

Asta a mers cam usor la inceput, cu lipsa mea de acasa; dar in curand, lip-surile mele inmultindu-se si lungindu-se, au inceput sa vina necazurile din partea parintilor. Plecarile mele ii suparau din doua pricini: intai pentru ca ma faceam de rusine la lume, ca numai eu umblam ca un nebun si ca unul care n are nici un rost, facandu-ma de ras si de vorba la oameni atat pe mine, cat si familia mea care se bucura de respect in sapte sate.

Iar in al doilea rand, pentru ca eu ii lasam acasa cu toate treburile balta, sa se descurce singuri si ei aveau mult necaz din asta.

De aceea incepura intai cu vorbele aspre, apoi cu amenintarile grele. Tata a ridicat odata impotriva mea nu numai glasul, ci si pumnul. Apoi ciomagul si furca de fier, gata-gata sa ma loveasca. Sa mai mergi tu numai o data asa, zise el. i vezi tu ce patesti cu mine. Numai tu ai innebunit in lumea asta? Pe cine mai vezi tu facand ce faci? Pana acum a fost cum a fost, dar de azi inainte gata. Sa stii. Daca nu vrei sa ma as-culti, du-te in lume, sa stiu ca esti dus si nu-mi mai faci numai rusine si necazMa gandisem adeseori si eu sa ma duc. Nu ma puteam impaca cu gandul ca voi ramanea pe totdeauna la tara, fara sa invat nici o scoala, fara sa se aleaga din mine nimic decat un amarat scurmator in gunoaiele parintesti si in saracia acestor bieti oameni atat de marginiti in toate.

Zisesem de cateva ori parintilor...