Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Luca 1, 1-56
Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.
Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflan inima este prin sine legat de curatia ei.
Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit in launtru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile insufletite si neinsufletite pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.
O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.
Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.
Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.
Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea. Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.
In zilele acelea, ca in toate zilele, o femeie stearpa s-a rusinat de nerodirea ei s-a rusinat inaintea lui Dumnezeu si a omului. Care este rostul casatoriei daca barbatul si femeia sunt fara de copii? Daca insusi Raiul poate deveni un loc al ispitei si caderii pentru cei casatoriti, fara de copii, atunci pe pamant ce poate fi? O familie stearpa atribuie rusinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fara roada si, cu infricosare si in tacere, se simt amandoi aruncati in adancurile sufletelor lor. Cea mai mare amaraciune si acest lucru este astazi adevarat sta in aceea ca cei doi incep sa se banuiasca unul pe celalalt de patima si necuratie, fie ca isi dau seama de aceasta sau nu, si apare o recunoastere a patimii si necuratiei, mai ales daca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu si nu simt mana lui Dumnezeu lucrand asupra lor. Din aceasta pricina, casatoriile fara copii au o durata scurta si o bucurie care se stinge indata. Nimic in lume nu este mai amagitor pentru oameni decat dorintele fara roada, chiar si atunci cand se intrece masura cu mult. Cea dintai porunca a lui Dumnezeu: Cresteti si va inmultiti (Facerea 1:28) se pogoara ca un munte peste familia stearpa, chiar daca ei nu sunt constienti de aceasta. Fiind neinvatati, se poate ca ei sa nu priceapa ceea ce inteleg sau nu, dar, desigur ca aceasta porunca trebuie sa fie in inimile lor, prin simtamintele lor, intrucat aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecarui suflet omenesc, asa cum se afla toate poruncile de baza ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe in Sfanta Scriptura, dar si experienta zilnica a tuturor popoarelor din toate vremurile ofera destule exemple.
Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. Cum poate fi aceasta? , se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. i mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.
Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-L viziteze pe Dumnezeu si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre miscatoare si nemiscatoare.
Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: i asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea. De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: i asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea. zice ea, in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea. Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. A sasea luna se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).
In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin cerul noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. i aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat.
Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem. Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa- i impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a...