S-a intamplat in 6 noiembrie 1494: S-a nascut Suleiman (Soliman) Magnificul, sultan al Imperiului Otoman. S leyman I, supranumit Kan ni (Legislatorul ), cunoscut in lumea crestina ca Soliman Magnificul , a fost unul dintre putinii sultani otomani care a urcat pe tron fara varsare de sange, fiind unicul fiu supravietuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionanta (1520-1566) []The post S-a intamplat in 6 noiembrie 1494 appeared first on Jurnal Spiritual.

S-a intamplat in 6 noiembrie 1494 was first posted on noiembrie 6, 2020 at 12:08 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 6 noiembrie 1494: S-a nascut Suleiman (Soliman) Magnificul, sultan al Imperiului Otoman. S leyman I, supranumit Kan ni (Legislatorul ), cunoscut in lumea crestina ca Soliman Magnificul , a fost unul dintre putinii sultani otomani care a urcat pe tron fara varsare de sange, fiind unicul fiu supravietuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionanta (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman. Soliman a fost atat beneficiarul cuceririlor stralucitilor sai inaintasi, cat si artizanul celui mai puternic stat din lume, in secolul al XVI-lea stapanind teritorii insemnate pe trei continente.

Sub conducerea maretului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritoriala maxima (cuceririle ulterioare nu vor fi decat efemere sau minore, precum Creta si Cipru) si s-a transformat intr-un succesor veritabil al statului Bizantin;dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Rasarit de la apogeul sau. In timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Otoman, Europa era sfasiata de lupta dintre cei mai puternici monarhi din lumea crestina.

Carol V de Habsburg si Francisc I, regele Frantei, candidau pentru coroana Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana. Principii electori au considerat ca imparatul cel mai potrivit este Carol V (Quintul). Insa alegerea facuta de acestia nu a adus pacea in inima Europei crestine. La inceputul anului 1521 a inceput razboiul intre cei doi. In aceeasi perioada, Soliman a reusit in scurt timp sa obtina cateva victorii militare stralucite, cucerind doua puncte cheie pentru viitoarea expansiune a imperiului sau. In august 1521, sultanul reuseste sa deschida poarta Europei Centrale, ocupand orasul Belgrad, iar cateva luni mai tarziu ii alunga pe cavalerii Sfantului Ioan din insula Rhodos, adevarata placa turnanta a navigatiei in Mediterana orientala. Luat prizonier de Carol V, in anul 1525, la Pavia, Francisc I ii cere ajutorul lui Soliman I, considerand ca Imperiul Otoman era singura putere capabila sa-i impiedice pe rivalii sai Habsburgi sa ocupe toata Europa.

In anul urmator, o mare armata otomana invadeaza Ungaria.

Condusi chiar de Soliman I, turcii zdrobesc rezistenta maghiara la Moh cs, in august 1526, si ocupa Buda. Prabusirea regatului ungar a reprezentat un serios semnal de alarma pentru Habsburgi. Considerand ca prelungirea campaniei militare in Europa Centrala este prea riscanta, Soliman decis sa se retraga si sa nu anexeze Ungaria, ci sa o transforme intr-un stat vasal, precum arile Romane. Dieta maghiara l-a ales rege pe Ioan Z polya, insa partizanii habsburgilor l-au preferat pe arhiducele Ferdinand, fratele lui Carol V. In anul urmator, acesta a ocupat Buda si l-a alungat pe Z polya. In 1529, Soliman a invadat din nou Ungaria si, in luna septembrie, l-a impus ca rege pe Ioan Z polya. Acesta a acceptat suzeranitatea sultanului si s-a angajat sa plateasca tribut. Pentru a garanta aceasta stare de fapt, o garnizoana de ieniceri a ramas in Buda. Desi se apropia iarna, iar sezonul de campanie militara era pe sfarsite, Soliman nu s-a mai retras, ci a continuat inaintarea pana la Viena.

Abia dupa un asediu de trei saptamani al capitalei habsburgice, insuficient pregatit, sultanul a fost nevoit sa se retraga. Insa Ferdinand nu avea sa accepte faptul ca tronul sau era ocupat de un vasal al sultanului. Pe fondul conflictului dintre otomani si Habsburgi a urmat un adevarat joc de-a soarecele si pisica , Ferdinand invadand Ungaria, apoi retragandu-se din fata represaliilor turcilor condusi de Soliman.

Dupa moartea lui Ioan Z polya, in anul 1541, Ferdinand a invadat din nou Ungaria. De data aceasta, Soliman a decis sa isi modifice strategia. El a intrat din nou cu armata sa in Ungaria, i-a trimis pe vaduva lui Z polya si pe tanarul fiu al acesteia in Transilvania si a transformat regatul maghiar in provincie otomana, guvernata de un beylerbey. Pe langa alianta cu Franta, Soliman a incercat sa cultive un alt aliat european, Liga de la Schmalkalden a principilor protestanti germani, care luptau contra habsburgilor catolici. Sultanul le-a trimis o scrisoare in care care ii indemna sa colaboreze cu Franta impotriva imparatului Carol V. Soliman ii asigura de sprijinul sau si le promitea ca daca armatele otomane vor patrunde in Europa Occidentala, turcii vor recunoaste protestantismul.

Mai mult, sultanul ii asemana pe protestanti cu musulmanii, deoarece si acestia distrugeau idolii (imaginile cu caracter religios) si se ridicau impotriva Papei. Aceasta politica otomana de adancire a lipsei de unitate a politica a Europei prin sprijinirea disensiunilor religioase a fost insa numai partial fructuoasa pentru ei.

Pe de o parte, sub protectia otomana, Ungaria a devenit un adevarat bastion al calvinismului, unii contemporani europeni vorbind in batjocora despre calvino-turcism .

Calvinii francezi au sustinut alianta cu Imperiul Otoman, impotriva Spaniei catolice, iar masacrarea acestora in noaptea Sf. Bartolomeu a suparat profund conducerea otomana.

In schimb, Martin Luther si partizanii sai au avut o conduita diferita. Initial, reformatorul religios sustinea ca amenintarea otomana era o pedeapsa divina pentru decaderea morala a Europei crestine (catolice), insa atunci cand amenintarea otomana a devenit foarte periculoasa pentru Germania, lutheranii nu au ezitat sa-i sprijine pe Habsburgi, atat militar, cat si financiar. Insa acest sprijin nu a fost gratuit, ei reusind sa obtina astfel importante concesii pentru cultul lor.

Multi istorici accepta faptul ca presiunea exercitata de otomani in prima parte a domniei lui Soliman I (1521-1525) i-a fortat pe Habsburgi sa le ofere tot mai multe concesii protestantilor, fiind un factor foarte important in recunoasterea si ascensiunea protestantismului in Europa. Cucerirea Constantinopolului, noua capitala a Imperiului Roman, facuse din Mehmed al II-lea urmasul legitim al imparatilor romani, iar literatii bizantini si umanisti din anturajul Cuceritorului ii incurajau aspiratiile la monarhia universala . In plus, Selim I a devenit protectorul locurilor sfinte ale Islamului, dupa infrangerea mamelucilor din Egipt, iar Soliman ii alunga pe safavizi din Irak si ocupa Bagdadul. Traditiile imperiale ale Romei si ale Islamului au fost reunite sub sceptrul lui Soliman.

Sultanul se considera urmas legitim atat al cezarilor, cat si al califilor.

De unde si ironia manifestata in scrisorile sale fata de pretentiile Habsburgilor la titlul de imparat. Soliman il considera pe Carol Quintul doar regele Spaniei , iar pe fratele lui, Ferdinand, doar regele Vienei sau al cehilor.

De asemenea, Soliman a emis pretentii la Califatul Suprem , folosind titlul de calif al musulmanilor , cautand astfel, pe de o parte, sa isi afirme intaietatea in fata celorlalti conducatori musulmani, iar pe de alta parte, sa isi sublinieze calitatea de protector al islamului. O buna parte din lumea musulmana s-a aratat dornica sa accepte intaietatea otomana, mai ales sub presiunea crestinismului occidental, aflat in plina expansiune in teritoriile islamice din Oceanul Indian. Inca din anul 1517, in timp ce Selim I, tatal lui Soliman, se afla la Cairo, o flota portugheza a patruns in Marea Rosie si a jefuit orasele musulmane. In timp ce seriful din Mecca isi strangea ce putea cara din averea lui si se pregatea sa fuga, locuitorii orasului l-au rugat de amiralul otoman Selman sa-i salveze, iar acesta i-a alungat pe portughezi. La jumatatea secolului al XVI-lea, liderii musulmani din India si Sumatra i-au cerut ajutorul sultanului impotriva portughezilor, folosind in scrisorile trimise catre acesta, in special, titlul de protector al islamului .

Hanatele din Asia Centrala i-au cerut sultanului sa ii impiedice pe rusi sa ocupe bazinul fluviului Volga, afirmand ca le vor fi taiate caile de legatura cu Locurile Sfinte, daca acest lucru se va intampla. Bineinteles ca otomanii au incercat sa exploateze aceste situatii in avantajul propriu, iar sultanul a trimis expeditii militare in India si bazinul fluviului Volga, pentru a pastra rutele de pelerinaj deschise . La inceputul domniei lui Soliman, ara Romaneasca si Moldova erau tributare Portii Otomane, care detinea la nord de Dunare mai multe puncte strategice, Turnu, Giurgiu, Braila, Chilia, Cetatea Alba, menite a asigura un control strans asupra conducatorilor acestor state. Cu toate acestea, voievozi curajosi nu au ezitat sa infrunte cu arma in mana colosul otoman. Insa eroismul acestora nu a reusit impiedice transformarea arilor Romane in state vasale Imperiului Otoman.

Domnul Moldovei, tefanita Voda, a refuzat sa participe la campania sultanului din Ungaria in 1521, care avea sa se se incheie cu ocuparea Belgradului.

Mai mult, voievodul moldovean a masacrat 4.000 de turci care au participat la o campanie de jaf in Polonia. Soliman era perfect constient de politica lui tefanita, dar a amanat pedepsirea acestuia, ocupat fiind cu alte probleme mai importante. Nici in ara Romaneasca nu se petreceau lucruri care sa fie pe placul sultanului. Pasa de la Nicopole, Mehmed-beg, despre care se spunea ca ar fi un descendent al Basarabestilor, trecut la islamism, dorea sa ocupe tronul arii Romanesti, ceea ce echivala cu transformarea acesteia in pasalac. Insa ambitiile lui s-au ciocnit de rezistenta darza a voievodului Radu de la Afumati, reprezentantul familiei Draculestilor.

Initial Mehmed-beg castigase sprijinul Craiovestilor, prefacandu-se ca-l sustine pe candidatul acestora pentru tron, pe Teodosie, fiul minor al lui Neagoe Basarab. Insa, speriati de transformarea tarii in pasalac, chiar si Craiovestii trec de partea lui Radu, care este proclamat domn.

Beneficiind de sprijinul boierilor, Radu reuseste sa organizeze rezistenta si il invinge pe Mehmed-beg la Gubavi, in ianuarie 1521. Desi infrant si alungat inapoi peste Dunare, pasa nu se da batut, revine cu forte proaspete si urmeaza o serie de lupte care se intind aproape pe tot parcursul anului 1521. Radu de la Afumati obtine insa victoria decisiva in luna octombrie, curmand aspiratiile lui Mehmed-beg. Se pare ca Soliman nu aproba initiativele lui Mehmed-beg, care manifesta prea multa independenta. Poate ca aceasta este explicatia faptului ca sultanul i-a acordat oficial tronul lui Radu de la Afumati, in 1525.

Voievodul muntean s-a prezentat personal in fata sultanului, desi anterior ridicase sabia impotriva otomanilor, si a primit steagul de domnie.

Radu de la Afumati a fost ucis chiar de boierii din familia Draculestilor, infuriati ca acesta se apropiase prea mult de Craiovesti prin casatoria cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab. Dupa moartea lui, pe tronul arii Romanesti au urmat o serie de voievozi slabi, fapt ce i-a oferit lui Soliman posibilitatea de a se amesteca din ce in ce mai fatis in treburile tarii. In anul 1527, tefanita Voda moare otravit, iar Soliman accepta accepta ca scaunul Moldovei sa-i revina fiului nelegitim al lui tefan cel Mare, Petru Rares, considerand ca acesta va duce o politica mai favorabila intereselor otomanilor. Insa noul domnitor il va nemultumi si mai mult pe sultan. Profitand de prabusirea Ungariei, in urma bataliei de la Moh cs, Petru Rares va extinde influenta Moldovei in Transilvania. In plus, voievodul moldovean a atacat Polonia, incercand sa ocupe Pocutia, a contribuit la uciderea trimisului sultanului in Transilvania, aventurierul venetian Aloisio Gritti, si a incercat constituirea unei coalitii antiotomane cu Ferdinand de Habsburg.

Toate aceste actiuni au starnit furia sultanului, care a planuit o expeditie impotriva Moldovei inca din 1536.

Planurile lui Soliman se vor concretiza doi ani mai tarziu. In 1538, sultanul invadeaza Moldova, in fruntea a circa 200.000 de oameni, printre care se numarau si 3.000 de osteni valahi, trimisi de domnitorul Radu Paisie.

Aceasta uriasa armata otomana a facut jonctiune cu trupele tatare, conduse de hanul Sahib Ghiray, in apropriere de Iasi. In acest timp, Petru a reusit sa incheie pace cu polonezii si s-a pregatit de lupta intre dealurile impadurite de la Dracsani, de langa Botosani. Desi voievodul moldovean dispunea de o forta considerabila, avand in vedere resursele tarii (aproximativ 70.000 de soldati), batalia decisiva nu a mai avut loc, din cauza tradarii marilor boieri. Petru Rares este nevoit sa fuga, iar Soliman il investeste cu insemnele domniei pe tefan, denumit mai tarziu Lacusta, acesta fiind primul domnitor al Moldovei numit direct de turci. In plus, o parte din sudul tarii (campia Bugeacului) este ocupata de tatari, iar cetatea Tighina este transformata in raia.

Chiar daca a fost numit direct de sultan, nici tefan Lacusta nu s-a dovedit un supus fidel. El s-a razvratit si a ucis garnizoana otomana lasata la Suceava, iar succesorul acestuia, Alexandru Cornea, a atacat raialele de la Cetatea Alba, Chilia si Tighina. Ingrijorat de situatia din Moldova, Soliman ii da domnia lui Petru Rares, in schimbul unui tribut mai mare. Insotit de o oaste otomana, Petru Rares il invinge pe Alexandru, in confruntarea care a a avut loc la Galati, in februarie 1541, si se reintoarce pe tron.

Practic, dupa campania lui Soliman, Moldova va ramane aservita Portii timp de cateva secole.

In schimb, soarta Transilvaniei s-a dovedit ceva mai buna. Dupa transformarea Ungariei in pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitatea Portii. In fruntea tarii era un principe ales de Dieta si confirmat de sultan. Datorita pozitiei geografice, Transilvania s-a aflat mai putin sub controlul otomanilor, in comparatie cu ara Romaneasca sau Moldova. Principatul a reusit sa-si mentina autonomia chiar si dupa ce Banatul a fost transformat in pasalac, in 1552. Probabil ca niciun lucru din lumea otomana nu a inflacarat imaginatia occidentalilor, de-a lungul secolelor, mai mult ca haremul sultanului, vazut ca un loc al placerilor senzuale neingradite. Nimic mai departe de adevar! Haremul (locuinta femeilor si familiei sultanului) forma un fel de palat in palat , find o parte a uriasului mecanism hiper-reglementat care facea sa functioneze institutia Palatului imperial. Organizarea haremului, un loc izolat, interzis cu desavarsire tuturor strainilor, lasa loc pentru povesti fanteziste.

Insa acestea nu aveau nicio legatura cu realitatea.

Femeile pentru haremul sultanului erau selectionate cu grija din pietele de robi sau din randul prizonierilor de razboi. Cand ajungeau in Palat, aceste femei sclave locuiau initial in comun in doua mari incaperi (Camera Mare si Camera Mica), fiind denumite acemi, adica novice sau incepatoare. Incepand de acum, sub stricta supraveghere a unei femei cu experienta, ele erau educate.

Invatau principiile islamului, dar si anumite indemanari practice, precum dansul, broderia, cantatul sau povestirea de legende, in functie de calitatile lor native. Dintre acestea, erau alese patru (numarul sotiilor permise de legea islamica) favorite ale sultanului, care primeau titlul de kadin. Asta nu insemna neaparat ca acestea erau sotii legale, din punct de vedere al dreptului islamic. Prima femeie care nastea un fiu primea titlul de baskadinsi se bucura de intaietate asupra celorlalte.

Pana la Soliman I, sultanii otomani luau ca sotii legale si pe fiicele conducatorilor straini. Orice femeie care nu respecta ierarhia haremului sau autoritatea superiorilor era pedepsita sever, fiind evitat astfel riscul ca o novice sa ajunga la inima sultanului si sa submineze autoritatea usta-lelor sau a conducatoarei haremului (valid -sultan). Multe dintre femeile din harem nu ajungeau niciodata in patul sultanului, ci deveneau sotii ale pajilor, atunci cand acestia paraseau Palatul pentru a efectua servicii in afara acestuia. La inceputul domniei lui Soliman I, haremul era dominat de mama sa.

Ea a fost valid -sultan pana la moartea ei, in 1533. In aceasta perioada, kadin-a favorita a sultanului era o tanara muntenegreana, Mahidevran, numita G lbehar (Trandafir de primavara), care ii daruise lui Soliman un fiu, pe Mustafa, chiar inainte ca acesta sa urce pe tron.

Ea nu avea ambitii personale iesite din comun, iar Marele Vizir Piri Pasa, care ocupa aceasta functie inca de pe vremea lui Selim I, avea o personalitate linistita. Toate semnele indicau ca avea sa fie pace in interiorul Palatului.

Totul avea sa se schimbe in iunie 1523. Ambitiosul Ibrahim Pasa a preluat functia de Mare Vizir, iar la Istanbul a ajuns o tanara roaba de origine ucrainiana, ajunsa la palat dupa multe peripetii, in urma unui raid al tatarilor in Galitia. Zambetul ei era irezistibil, asa ca a primit numele de H rrem (ceea ce s-ar putea traduce prin Cea Zambitoare ), dar a ramas cunoscuta posteritatii ca Roxelana. Dupa toate aparentele, frumusetea ei era departe de a fi remarcabila, insa figura ei gratioasa, farmecul personal, istetimea iesita din comun i-au permis ca, intr-un timp relativ scurt, sa puna complet stapanire pe inima si mintea sultanului. G lbehar a ramas oficial sultana favorita a lui Soliman, pana cand Roxelana a reusit sa o exileze din Palat, in 1534, cel putin pentru o parte a anului. Insa, dupa ce l-a nascut pe primul ei fiu, nu mai era nicio indoiala ca H rrem era favorita lui Soliman. In acelasi an in care a reusit sa scape de rivala, ea l-a convins pe sultan sa-i ofere statutul de sotie legala, iar sapte ani mai tarziu, Soliman i-a permis sa paraseasca haremul si sa locuiasca cu el, in palatul imperial. Roxelana a ajuns treptat sa dobandeasca o influenta din ce in ce mai mare asupra sultanului si, implicit, asupra conducerii statului. Incepand cu Roxelana si pana spre sfarsitul secolului al XVII-lea, influenta conducatoarelor haremului (valid -sultan-ele) a ajuns sa domine palatul. Pe masura ce Roxelana castiga putere si prestigiu, ea devine tot mai geloasa pe celelalte cadane. Ambitioasa sotie a sultanului l-a convins pe acesta sa le alunge pe cele mai frumoase femei din harem, pentru a nu avea nicio rivala la afectiunea lui. Dar asta nu a fost tot:Roxelana dorea sa aiba un cuvant de spus si in conducerea statului, iar acest lucru nu avea cum sa nu o aduca in conflict cu Ibrahim Pasa. Un adevarat razboi era iminent in Palat.

Dupa ce a ajuns Mare Vizir, influenta si averea extrem de capabilului Ibrahim Pasa au sporit necontenit, iar Soliman parea ca se multumeste sa lase pe mana acestuia conducerea statului. Gloria lui Ibrahim era atat de mare incat, in timpul campaniei impotriva persilor din anul 1535, el a indraznit chiar sa isi aroge titlul de sultan. Nu se stie ce rol a jucat Roxelana in eliminarea acestuia, insa in corespondenta dintre sultan si sotia sa, printre declaratiile inflacarate, prin care il implora sa se intoarca de pe campul de lupta, Roxelana nu uita sa se planga de Marele Vizir. In seara de 15 martie 1536, Ibrahim Pasa a fost invitat la Palat.

A venit fara sa banuiasca nimic, a luat cina impreuna cu sultanul si s-a dus sa se culce.

A doua zi de dimineata trupul lui a fost gasit fara suflare. Fusese strangulat, iar urmele de violenta de pe corp aratau ca s-a aparat cu strasnicie. Legenda spune ca peretii haremului au fost stropiti cu sangele sau, pe care nu l-a curatat nimeni timp de un secol, pentru a le servi drept avertisment celor care incercau sa submineze...