S-a întâmplat în 3 aprilie 1889
S-a intamplat in 3 aprilie 1889: S-a nascut Grigoras Dinicu, compozitor, violonist roman. Grigoras Dinicu (n. Bucuresti d. 28 martie 1949 la Bucuresti) a fost un violonist virtuoz si compozitor roman de origine rom, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual []The post S-a intamplat in 3 aprilie 1889 appeared first on Jurnal Spiritual.
S-a intamplat in 3 aprilie 1889: S-a nascut Grigoras Dinicu, compozitor, violonist roman. Grigoras Dinicu (n. Bucuresti d. 28 martie 1949 la Bucuresti) a fost un violonist virtuoz si compozitor roman de origine rom, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala. Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889, la Bucuresti, intr-o casa modesta aflata pe strada Sfintilor nr. 41, in cartierul de lautari Scaune, caruia i se mai spunea si raiul junghinosilor , fiind botezat astfel de un ofiter dupa ce iapa lui nimerise o groapa si-si rupsese piciorul. Parintii sai au fost Ionica Dinicu, un cunoscut lautar aplaudat pe scenele din Bucuresti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Anghelus Dinicu si sora a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzica din Viena si dirijor pana in 1920 al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instructiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese in mahalaua Scaune numita astfel din cauza unor butuci carora li se spunea scaune , intinsi de macelari de-a lungul garlitei Bucurestioara -, ce cuprindea strazile Caimatei, Sfintilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei si Sperantei. Pe strazile Camaiata si Sfintilor se aflau cinci cafenele lautaresti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lautarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naisti, tambalagii.
Sotia sa, patroana localului La Dinicu , vindea mancare, bere la sticla, gratare si mititei cum doar la Iordache din strada Covaci se mai gaseau. In primii ani de scoala, Grigoras canta alaturi de ceilalti copii de lautari, in corul de copii al Bisericii Scaunele Vechi , iar pimele lectii de vioara le pracurge impreuna cu Mos Zamfir, primul sau profesor din mahala, de la care a invatat sa cante partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc in Bucuresti si chiar Ciocarlia. In toamna anului 1902, Grigoras este inscris la cursurile Conservatorului de Muzica din Bucuresti, la clasa de vioara si compozitie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch celebrul violonist maghiar, profesor in acea perioada la conservatorul bucurestean , Rudolf Malcher si Gh. A. Dinicu. In anul 1906 si-a finalizat studiile cum laudae , cu premiul intai, la sustinerea examenului de diploma, desfasurat pe scena Ateneului Roman, interpretand unul dintre concertele pentru vioara ale lui Paganini, dar si celebra compozitie proprie, Hora Staccato creata chiar in acel an , in cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenta.
Din cauza conditiilor materiale precare ale familiei, Grogoras incepe sa cante la manifestari precum Targul Mosilor din Bucuresti sau prin localurile de la osea, unde devine sef de taraf, ori la celebrul local Gambrinus , castigandu-si singur existenta. Rascoalele taranesti din anul 1907 au ingrozit populatia, astfel ca mai toti clientii de baza ai resturantelor de odinioara s-au rarit, iar viata comerciala din localuri a intrat intr-o perioada de stagnare. Mai mult, Grigoras Dinicu, tanar si neexperimentat, nu a putut rezista generatiei mai varstnice de lautari, care au acaparat efectiv cele cateva restaurante dispuse sa intretina un taraf. Au urmat doi ani de practica in Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice, dupa care Dinicu a fost promovat in calitate de solist concertist, interpretand concerte de vioara semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.
In noile conditii materiale, Dinicu continua sa studieze cu reputati profesori de vioara precum Vasile Filip si Cecilia Nitulescu Lupu, reusind sa aprofundeze partituri grele ale repertoriului international. In anul 1910, dupa moartea mamei sale, Grigoras exersa ore in sir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul sa treaca mai usor si sa uite de necaz, se apuca de jucat carti. La o astfel de partida o cunoaste pe Aurelia, o blonda cu ochi albastri cu care se va casatori, si care avea sa ii daruiasca un fiu. In anul 1913 semneaza un contract cu Restaurantul Enescu , pe care avea sa il onoreze in urmatorii 22 de ani. In acest loc isi dadeau intalnire toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau si figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar si mari solisti ai lumii, care fiind in trecere prin Bucuresti, veneau sa asculte sunetul profund al viorii lui Grigoras Dinicu, fie ca interpreta muzica populara, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic. Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu si I. Al. Bratescu-Voinesti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea sa il invite pe Grigoras la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lautar al Ungariei, Printul Lautarilor , Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmand: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor . In perioada Primului Razboi Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician roman, George Enescu, si a cantat in spitalele in care erau ingrijiti ranitii din confruntare, alinandu-le in parte suferintele. Grigoras Dinicu a cantat si la Gradina Alcazar, unde il cunoaste pe Georges Boulanger, Ghita Bulencea, pe numele sau real, un membru din familia vestitilor lautari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare pretuire ca violonist si compozitor in Franta si Germania. In anii care au urmat, 1920 1923, Dinicu participa, alaturi de taraful sau, la numeroase turnee internationale, fiind aplaudat in restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, in Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Boulanger este cel care avea sa il introduca pe Dinicu in lumea pariziana, unde a fost declarat cel mai mare cantaret al muzicii populare si de caf -concert si unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar cativa dintre artistii legendari care au venit sa-i asculte muzica. La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertand la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul sau era anuntat pe o firma luminoasa impresionanta pe care scria Grigoras Dinicu, printul muzicii populare romanesti . Plublicul londonez avea sa fie fascinat de prestatia romanului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocarlie fiind interpretate magistral, si aplaudate indelung. Dupa unul din concertele pe care le-a sustinut la Paris, la Hotelul Ambasador, miscat de interpretarea excelenta a Ciocarliei , celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 1987) i-a cerut permisiunea sa transcrie Hora Stacatto, drept piesa de concert, pe care marele muzician american avea sa o prezinte, cu deosebit succes, in anul 1932, in cadrul unui concert sustinut la Viena cu prilejul...
S-a intamplat in 3 aprilie 1889: S-a nascut Grigoras Dinicu, compozitor, violonist roman. Grigoras Dinicu (n. Bucuresti d. 28 martie 1949 la Bucuresti) a fost un violonist virtuoz si compozitor roman de origine rom, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala. Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889, la Bucuresti, intr-o casa modesta aflata pe strada Sfintilor nr. 41, in cartierul de lautari Scaune, caruia i se mai spunea si raiul junghinosilor , fiind botezat astfel de un ofiter dupa ce iapa lui nimerise o groapa si-si rupsese piciorul. Parintii sai au fost Ionica Dinicu, un cunoscut lautar aplaudat pe scenele din Bucuresti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Anghelus Dinicu si sora a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzica din Viena si dirijor pana in 1920 al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instructiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese in mahalaua Scaune numita astfel din cauza unor butuci carora li se spunea scaune , intinsi de macelari de-a lungul garlitei Bucurestioara -, ce cuprindea strazile Caimatei, Sfintilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei si Sperantei. Pe strazile Camaiata si Sfintilor se aflau cinci cafenele lautaresti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lautarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naisti, tambalagii.
Sotia sa, patroana localului La Dinicu , vindea mancare, bere la sticla, gratare si mititei cum doar la Iordache din strada Covaci se mai gaseau. In primii ani de scoala, Grigoras canta alaturi de ceilalti copii de lautari, in corul de copii al Bisericii Scaunele Vechi , iar pimele lectii de vioara le pracurge impreuna cu Mos Zamfir, primul sau profesor din mahala, de la care a invatat sa cante partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc in Bucuresti si chiar Ciocarlia. In toamna anului 1902, Grigoras este inscris la cursurile Conservatorului de Muzica din Bucuresti, la clasa de vioara si compozitie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch celebrul violonist maghiar, profesor in acea perioada la conservatorul bucurestean , Rudolf Malcher si Gh. A. Dinicu. In anul 1906 si-a finalizat studiile cum laudae , cu premiul intai, la sustinerea examenului de diploma, desfasurat pe scena Ateneului Roman, interpretand unul dintre concertele pentru vioara ale lui Paganini, dar si celebra compozitie proprie, Hora Staccato creata chiar in acel an , in cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenta.
Din cauza conditiilor materiale precare ale familiei, Grogoras incepe sa cante la manifestari precum Targul Mosilor din Bucuresti sau prin localurile de la osea, unde devine sef de taraf, ori la celebrul local Gambrinus , castigandu-si singur existenta. Rascoalele taranesti din anul 1907 au ingrozit populatia, astfel ca mai toti clientii de baza ai resturantelor de odinioara s-au rarit, iar viata comerciala din localuri a intrat intr-o perioada de stagnare. Mai mult, Grigoras Dinicu, tanar si neexperimentat, nu a putut rezista generatiei mai varstnice de lautari, care au acaparat efectiv cele cateva restaurante dispuse sa intretina un taraf. Au urmat doi ani de practica in Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice, dupa care Dinicu a fost promovat in calitate de solist concertist, interpretand concerte de vioara semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.
In noile conditii materiale, Dinicu continua sa studieze cu reputati profesori de vioara precum Vasile Filip si Cecilia Nitulescu Lupu, reusind sa aprofundeze partituri grele ale repertoriului international. In anul 1910, dupa moartea mamei sale, Grigoras exersa ore in sir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul sa treaca mai usor si sa uite de necaz, se apuca de jucat carti. La o astfel de partida o cunoaste pe Aurelia, o blonda cu ochi albastri cu care se va casatori, si care avea sa ii daruiasca un fiu. In anul 1913 semneaza un contract cu Restaurantul Enescu , pe care avea sa il onoreze in urmatorii 22 de ani. In acest loc isi dadeau intalnire toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau si figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar si mari solisti ai lumii, care fiind in trecere prin Bucuresti, veneau sa asculte sunetul profund al viorii lui Grigoras Dinicu, fie ca interpreta muzica populara, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic. Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu si I. Al. Bratescu-Voinesti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea sa il invite pe Grigoras la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lautar al Ungariei, Printul Lautarilor , Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmand: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor . In perioada Primului Razboi Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician roman, George Enescu, si a cantat in spitalele in care erau ingrijiti ranitii din confruntare, alinandu-le in parte suferintele. Grigoras Dinicu a cantat si la Gradina Alcazar, unde il cunoaste pe Georges Boulanger, Ghita Bulencea, pe numele sau real, un membru din familia vestitilor lautari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare pretuire ca violonist si compozitor in Franta si Germania. In anii care au urmat, 1920 1923, Dinicu participa, alaturi de taraful sau, la numeroase turnee internationale, fiind aplaudat in restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, in Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Boulanger este cel care avea sa il introduca pe Dinicu in lumea pariziana, unde a fost declarat cel mai mare cantaret al muzicii populare si de caf -concert si unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar cativa dintre artistii legendari care au venit sa-i asculte muzica. La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertand la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul sau era anuntat pe o firma luminoasa impresionanta pe care scria Grigoras Dinicu, printul muzicii populare romanesti . Plublicul londonez avea sa fie fascinat de prestatia romanului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocarlie fiind interpretate magistral, si aplaudate indelung. Dupa unul din concertele pe care le-a sustinut la Paris, la Hotelul Ambasador, miscat de interpretarea excelenta a Ciocarliei , celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 1987) i-a cerut permisiunea sa transcrie Hora Stacatto, drept piesa de concert, pe care marele muzician american avea sa o prezinte, cu deosebit succes, in anul 1932, in cadrul unui concert sustinut la Viena cu prilejul...
