Că şi acesta este fiu al lui Avraam…
Luca 19, 1-10 Zaheu in sicomor, pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Hristos pe lemnul Crucii, sicomorul cel cu gust dulce si de lumina purtator, daruitor al vederii lui Dumnezeu. Duminica aceasta, a XXXII-a dupa Rusalii, aduce cu sine drumul lui Hristos din afara Ierihonului acolo unde vindeca pe orbul din duminica ce a trecut, []Luca 19, 1-10Zaheu in sicomor, pentru a-L vedea pe Dumnezeu.
Hristos pe lemnul Crucii, sicomorul cel cu gust dulce si de lumina purtator, daruitor al vederii lui Dumnezeu.
Duminica aceasta, a XXXII-a dupa Rusalii, aduce cu sine drumul lui Hristos din afara Ierihonului acolo unde vindeca pe orbul din duminica ce a trecut, dand lectia adancimii smerite a minunii lui Hristos in Ierihon, orasul care, nu-i asa, aduce aminte prin rezonanta sa, de locul biruintei dintai a poporului celui ales, prin harul si ajutorul lui Dumnezeu, pe pamantul pe care El il daruise neamului aceluia, care avea sa-L daruiasca pe Mesia. Daca atunci, in inconjur de cantec si alamuri si putere de la Dumnezeu, se daramau zidurile Ierihonului, acum Hristos-Domnul este Cel Care darama zidul izolationismului mesianic al poporului celui ales din Israel, aratand universalitatea minunii Sale pe pamant. Caci zice Domnul, miez al vestirii din Duminica aceasta, privind ravna lui Zaheu: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, ca si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9).
Mai mult decat apare la prima vedere, aceasta Evanghelie pregateste sufletul nostru pentru perioada de har si zel, care este Postul cel Mare al Pastelui, perioada aceea pe care o numim a tristetii radioase, plina de bucuria slujirii lui Hristos.
Domnul Iisus intra in Ierihon laolalta cu vestea ultimei vindecari, aceea a orbului de la marginea drumului Ierihonului, a carui Evanghelie am auzit-o in Duminica ce a trecut. In jur, oamenii Il lauda pe Dumnezeu, cuprinsi, desigur, si de exaltarea unei minuni atat de vizibile (si la propriu, si la figurat). Omul din Ierihon, ca orice om muncitor si cinstit, trebuie vazut ca unul tare aproape de inima lui Dumnezeu. Fara complicatii intelectuale, fara ifose si ingamfari ieftine, om de campie nu departe e Valea Iordanului celui binecuvantat, cu orizontul deschis fie spre Efraim, fie spre Betabara sau dincolo de Iordan, spre Pereea sau, spre nord-vest, spre Samaria e om care a vazut si care a trait multe. De aceea pare ca-i vesel, comunicativ, si-l putem banui mereu dornic de evenimente. Dar acesta de-acum, in stransa legatura cu vindecarea orbului, parca le-ntrece pe toate celelalte.
Icoana celui mai nebagat in seama om al Ierihonului am remarcat-o in Duminica trecuta, cand l-am aratat pe orbul din drumul Ierihonului ca unul uitat acolo, care, intr-un fel, strica fata orasului. De data aceasta, un altul, mai-marele vamesilor, bogat, dar vames (deci cu o pozitie sociala neiubita in oras, dimpreuna cu aceea a tuturor celorlalti vamesi, oamenii Imperiului sau ai domniei, oricum, in enclava de nationalism fierband, care este neamul lui Israel), adica de invidiat pentru ceea ce are, dar urat pentru ceea ce este.
Si totusi Omul acesta obisnuit sa fie mereu periat, platit si bagat in seama de toti, alege poate cea mai interesanta modalitate de a intra in contact cu Dumnezeu din istorie: urcarea intr-un sicomor.
Gest al omului care uita de toate aerele sale de superioritate, cautand sa-L vada pe Iisus, Care este (Luca 19, 4). Alergarea si urcarea in sicomor sunt gesturile nerabdarii intalnirii cu Hristos. Iar Domnul, Cel Care redase vederea orbului, acum reda societatii din Ierihon o alta vedere, duhovniceasca, asupra omului pe care, alegandu-L Hristos sa gazduiasca la dansul, multimea, scandalizandu-se, Il judecase deja, caci: murmurau, zicand ca la un om pacatos a intrat sa gazduiasca (Luca 19, 7).
Gesturile lui Zaheu sunt pline de respect curajos. Si cinstite. Caci, stand in picioare, Zaheu marturiseste: Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor, si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit (Luca 19, 8). Implinea, dar, Zaheu pe care-l putem banui ca fiind de alt neam, acela al pocaitilor , in viziunea societatii, cuvantul Legii celei vechi. Textele de la Iesire 22, 1; Levitic 6, 4; Numerii 5, 7; I Regi 12, 3 par minimale fata de ravna pe care Zaheu o arata in a despagubi pe cel pe care-l napastuise. Sa luam exemplul textului Numerii 5, 7, in care, dupa marturisirea pacatului, se cerea ca, in raport cu cel caruia-i pacatuise, omul ce gresise, sa intoarca totul pe de-a-ntregul, la care va mai adauga a cincea parte. Or, la Zaheu nu este asa. Probabil ca aceasta maximalizare, aceasta depasire in sus, cu mare curaj, a facut pe Domnul sa exclame: Astazi i s-a facut mantuire casei acesteia, ca si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9). Curaj si cinste in a-si implini menirea in planul iconomic al neamului din care face...
Hristos pe lemnul Crucii, sicomorul cel cu gust dulce si de lumina purtator, daruitor al vederii lui Dumnezeu.
Duminica aceasta, a XXXII-a dupa Rusalii, aduce cu sine drumul lui Hristos din afara Ierihonului acolo unde vindeca pe orbul din duminica ce a trecut, dand lectia adancimii smerite a minunii lui Hristos in Ierihon, orasul care, nu-i asa, aduce aminte prin rezonanta sa, de locul biruintei dintai a poporului celui ales, prin harul si ajutorul lui Dumnezeu, pe pamantul pe care El il daruise neamului aceluia, care avea sa-L daruiasca pe Mesia. Daca atunci, in inconjur de cantec si alamuri si putere de la Dumnezeu, se daramau zidurile Ierihonului, acum Hristos-Domnul este Cel Care darama zidul izolationismului mesianic al poporului celui ales din Israel, aratand universalitatea minunii Sale pe pamant. Caci zice Domnul, miez al vestirii din Duminica aceasta, privind ravna lui Zaheu: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, ca si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9).
Mai mult decat apare la prima vedere, aceasta Evanghelie pregateste sufletul nostru pentru perioada de har si zel, care este Postul cel Mare al Pastelui, perioada aceea pe care o numim a tristetii radioase, plina de bucuria slujirii lui Hristos.
Domnul Iisus intra in Ierihon laolalta cu vestea ultimei vindecari, aceea a orbului de la marginea drumului Ierihonului, a carui Evanghelie am auzit-o in Duminica ce a trecut. In jur, oamenii Il lauda pe Dumnezeu, cuprinsi, desigur, si de exaltarea unei minuni atat de vizibile (si la propriu, si la figurat). Omul din Ierihon, ca orice om muncitor si cinstit, trebuie vazut ca unul tare aproape de inima lui Dumnezeu. Fara complicatii intelectuale, fara ifose si ingamfari ieftine, om de campie nu departe e Valea Iordanului celui binecuvantat, cu orizontul deschis fie spre Efraim, fie spre Betabara sau dincolo de Iordan, spre Pereea sau, spre nord-vest, spre Samaria e om care a vazut si care a trait multe. De aceea pare ca-i vesel, comunicativ, si-l putem banui mereu dornic de evenimente. Dar acesta de-acum, in stransa legatura cu vindecarea orbului, parca le-ntrece pe toate celelalte.
Icoana celui mai nebagat in seama om al Ierihonului am remarcat-o in Duminica trecuta, cand l-am aratat pe orbul din drumul Ierihonului ca unul uitat acolo, care, intr-un fel, strica fata orasului. De data aceasta, un altul, mai-marele vamesilor, bogat, dar vames (deci cu o pozitie sociala neiubita in oras, dimpreuna cu aceea a tuturor celorlalti vamesi, oamenii Imperiului sau ai domniei, oricum, in enclava de nationalism fierband, care este neamul lui Israel), adica de invidiat pentru ceea ce are, dar urat pentru ceea ce este.
Si totusi Omul acesta obisnuit sa fie mereu periat, platit si bagat in seama de toti, alege poate cea mai interesanta modalitate de a intra in contact cu Dumnezeu din istorie: urcarea intr-un sicomor.
Gest al omului care uita de toate aerele sale de superioritate, cautand sa-L vada pe Iisus, Care este (Luca 19, 4). Alergarea si urcarea in sicomor sunt gesturile nerabdarii intalnirii cu Hristos. Iar Domnul, Cel Care redase vederea orbului, acum reda societatii din Ierihon o alta vedere, duhovniceasca, asupra omului pe care, alegandu-L Hristos sa gazduiasca la dansul, multimea, scandalizandu-se, Il judecase deja, caci: murmurau, zicand ca la un om pacatos a intrat sa gazduiasca (Luca 19, 7).
Gesturile lui Zaheu sunt pline de respect curajos. Si cinstite. Caci, stand in picioare, Zaheu marturiseste: Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor, si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit (Luca 19, 8). Implinea, dar, Zaheu pe care-l putem banui ca fiind de alt neam, acela al pocaitilor , in viziunea societatii, cuvantul Legii celei vechi. Textele de la Iesire 22, 1; Levitic 6, 4; Numerii 5, 7; I Regi 12, 3 par minimale fata de ravna pe care Zaheu o arata in a despagubi pe cel pe care-l napastuise. Sa luam exemplul textului Numerii 5, 7, in care, dupa marturisirea pacatului, se cerea ca, in raport cu cel caruia-i pacatuise, omul ce gresise, sa intoarca totul pe de-a-ntregul, la care va mai adauga a cincea parte. Or, la Zaheu nu este asa. Probabil ca aceasta maximalizare, aceasta depasire in sus, cu mare curaj, a facut pe Domnul sa exclame: Astazi i s-a facut mantuire casei acesteia, ca si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9). Curaj si cinste in a-si implini menirea in planul iconomic al neamului din care face...
