Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Adevarat, adevarat va spun ca, daca grauntele de grau care a cazut pe pamant nu moare, ramane singur. Dar, daca moare, aduce multa roada (Ioan 12, 24). Astfel, moartea grauntelui de grau incepe chiar din clipa cand primeste sa fie aruncat in brazda. El nu moare dintr-o data, dar []Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Adevarat, adevarat va spun ca, daca grauntele de grau care a cazut pe pamant nu moare, ramane singur. Dar, daca moare, aduce multa roada (Ioan 12, 24).

Astfel, moartea grauntelui de grau incepe chiar din clipa cand primeste sa fie aruncat in brazda.

El nu moare dintr-o data, dar moare in fiecare zi cate putin, prin munca si lupta pe care le duce spre rodul pe care il pregateste.

Rodul va aparea numai atunci cand jertfa grauntelui semanat va fi daruita in intregimeIn vremea cand la Mitropolia Sibiului se faceau astfel de planuri si se intocmeau astfel de hotarari, in comuna Vidra de Sus, din Muntii Apuseni, satul lui Avram Iancu, traia grauntele de grau si vietuia jertfa.

Grauntele si jertfa se numeau atunci tanarul preot Iosif Trifa.

Se nascuse in ziua de 3 martie, anul 1888, in satul Certege, de langa Campeni, in judetul Turda, ca al patrulea fiu dintre cei sase ai familiei de tarani Dumitru si Ana Trifa.

Primul lor fiu era Ioan, al doilea, Nicolae. Acestia amandoi au trait, au murit si au fost ingropati acolo in satul natal, Certege.

Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns invatator, pana la urma, in Sibiu, unde a trait, avand doua fete. Apoi a murit.

Al patrulea a fost el, Iosif.

A cincea a fost o fata, Sofia, care a trait si a murit la Cluj.

Al saselea si ultimul a fost Dionisie, nascut in anul 1894.

La vremea cand scriem aceste ganduri, Dionisie inca traieste. i unele lucruri privitoare la trecutul familiei lor, inainte de a le scrie aici, de la el le-am cules. i cu gura lui mi le-a spus.

Dumitru, tatal copiilor, avea o fire obisnuita. Dar sotia lui, Ana, era o femeie adanc evlavioasa si plina de credinta. Era singura din sat care, pe vremea aceea, avea in casa ei Cuvantul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea si se ruga mereu cu putere si cu lacrimi.

Dintre toti copiii ei, Iosif era singurul care semana cel mai mult cu mama, atat la infatisarea din afara, cat si la suflet. Din pricina asta, mama tinea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalti copii ai ei, aratand asta nu numai prin cuvinte, ci si prin toate purtarile ei fata de Iosif. Toti ceilalti frati vedeau bine ca Iosif era cel mai iubit de mama.

Dar, la un an dupa nasterea lui Dionisie, adica in anul 1895, buna si evlavioasa mama a lui Iosif a trebuit sa moara. Cauza vazuta a mortii ei a fost o intamplare nefericita. Iat-o:In casa lor de tarani de munte, cresterea vitelor era unul din mijloacele de existenta, ca si al celorlalti sateni. Vacile cu lapte erau mulse dimineata si seara, cand mergeau si veneau de la pasune. Mulsul vacilor il faceau de obicei femeile.

Intr-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif, tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif, care avea atunci sapte ani, sedea pe treptele casei si se uita la mama lui si la vaca. Dintr-o data, vazu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tauras tanar pe care nimeni nu-l stia ca impunge.

Mama, aplecata la muls, a fost izbita pe neasteptate de taurul infuriat. Apoi luata in coarne si trantita la pamant, zdrobita cu capul si calcata in picioarele acestuia.

Copilul, inspaimantat, incepu sa strige si sa planga. Dar, pana sa vina tata si alti oameni spre a-l alunga pe taurul innebunit si furios, mama era aproape moarta.

Au luat-o pe brate si au dus-o in casa.

Au facut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, dar, dupa cateva zile, Iosif si fratii lui nu mai aveau mama.

In zilele zacerii mamei, toti copilasii stateau nemangaiati si plangand in jurul patului ei, fiecare intreband-o cu ochii in lacrimi de zeci de ori: Mama, te mai doare?Iar mama, adunandu-si ultimele puteri, le spunea cu glasul tot mai stins, ca dintre sageti de foc: Nu, dragii mamei, nu ma mai doare. i ii privea pe rand in ochi, pe toti.

Ochii cei mai tristi si inima cea mai zdrobita erau ale lui Iosif. Mama vedea si simtea bine aceasta. Tot timpul zacerii ei, el a stat aproape neclintit in picioare, langa patul ei, privind-o cu presimtirea celei mai mari dureri si aplecandu-si capul pe asternut, langa sanul ei.

Sub perna mamei, Iosif vedea si acum Psaltirea sfanta de care mama lui nu se despartise niciodata si din care el o vazuse de atatea ori citind si rugandu-se cu multe lacrimi.

Intr-o clipa, mama, simtind bine ca ea va muri curand, pe cand Iosif statea iarasi langa ea, intinse cu greu mana ei slabita si, luand Psaltirea de sub perna, o saruta cu lacrimi. Apoi, punand-o pe bratele lui Iosif, ii zise cu glasul incet si intretaiat de suspine: Tu, dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu si un slujitor al Lui. Vad pe fata ta Semnul ca El te-a ales sa fii al Sau. ine Psaltirea mamei! Din ea sa inveti sa-L iubesti pe Domnul si sa te rogi Lui. Eu ma duc la El si nu mai am nevoie de ea. Dar tu sa o iubesti mai mult decat orice avutie din lume, ca in ea va fi mantuirea ta si a multora, prin tine i mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scaldati in lacrimi, il saruta pentru ultima data si cu ultimul ei sarut. Apoi, isi lasa sfasiata capul pe perna si inchise ochii, abia mai putand rasufla dintre dureri.

Iosif, cu Psaltirea mamei in brate, simti ca si cum i s-ar rupe adanc si puternic inima, dintr-o data. Un plans sfasietor si neoprit i se slobozi. Din ochii lui indurerati pornira siroaie de lacrimi, udand camasa mamei, deasupra inimii care abia mai palpaia. Deasupra inimii care singura l-a iubit pe el atat de mult si l-a putut intelege cu adevarat.

Ce cutremurator moment a fost acesta si cat de neuitat i-a ramas copilului pe toata viata lu! Mai tarziu, el va scrie atat de miscator despre Psaltirea mamei si despre cuvintele ei din urmaIn ziua urmatoare, mama era in sicriu.

Durerea aceasta a fost cea dintai care s-a asezat pe inima lui Iosif, pentru toata viata, ca o lespede grea. O, cate de acestea vor mai fi, pana la cea din urma!Dupa moartea mamei, copiii au ramas in grija tatalui, care acum trebuia sa le fie si mama. Acest om, cinstit si harnic in afara, s-a aratat nespus de bun si iubitor inauntrul casei lui, crescandu-si copiii orfani de mama dupa cat se pricepea el de bine.

Dar treburile dinauntru ale casei erau cat se poate de grele si el, inca destul de tanar, n-a putut ramane multa vreme singur.

Pe Dionisie, copilul cel mai mic, ramas abia de un an de mama lui, l-a dat de suflet unui frate al sau din Campeni, frate care n-avea copii si care dorea sa-l infieze.

Iar ca sa-i poata creste pe ceilalti si-a cautat si gasit o femeie buna, anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu si s-a recasatorit.

Aceasta, a doua mama a copiilor, Dumnezeu a vrut sa fie la fel ca prima, un suflet credincios si bun. Ea, nemaiavand copii si fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu, i-a iubit din toata inima pe copiii sotului ei, ca si cum ar fi fost si ai ei.

Ce duios isi aminteste Parintele Iosif, pana la sfarsitul vietii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atat de mult ca mama lui cea adevarata. Dragostea ei a mai indulcit amaraciunea zilelor copilului si i-a usurat mult povara anilor de mai tarziu.

Chiar si Dionisie, care acum are peste 78 de ani[1], isi aminteste totusi si el despre aceasta mama buna, cu multa dragoste si recunostinta.

Dionisie nu statea atunci la casa parinteasca din Certege, venea numai uneori, vara, prin vacantele lui scolare, fiind infiat de unchiul sau si locuind in Campeni. Dar, chiar si din aceste rastimpuri mai scurte petrecute acasa, are numai amintiri frumoase despre aceasta mama, care, la fel ca prima pe care abia o stiuse, il avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul bland, care avea asupra sa atat de vadit Semnul ceresc.

De la Dionisie, cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care, fie ca nu mi le spusese Parintele Iosif, fie ca de-atunci le uitasem.

Purtarea lui Iosif, inima lui, toata infatisarea sa ii cucerira inima acestei de-a doua mame si ea ii spuse intr-o zi sotului ei: Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau sa fac totul. Vreau ca el sa mearga la scoala, sa se faca preot si sa vina sa slujeasca in satul parintilor mei.

Asa a si facut.

Primele patru clase primare Iosif le-a facut la scoala din satul natal, Certege, mergand pe jos, adesea prin frig si ploaie, cei 8 km, la scoala si inapoi.

Dupa aceea, parintii voiau sa-l dea mai departe, la o scoala mai inalta Aceasta scoala le parea lor a fi, cea mai potrivita, gimnaziul de la Beius.

Acolo, tanarul Iosif a mai invatat alti patru ani, fiind mereu unul dintre elevii cei mai silitori si pretuiti.

Ca sa se vina de la Certege pana la Beius, la scoala, sau ca sa se mearga de acolo pana la Certege, trebuia sa se treaca, pe jos, peste muntii care despart aceste doua departari. Tanarul Iosif facea si el aceste drumuri impreuna cu convoaiele de consateni ai sai, motii, care veneau la tara cu cercuri si cu ciubere. Sau se intorceau cu desagii plini de grau si porumb incarcati pe caii lor mici de munte.

Asa a facut el si cei patru ani de la Beius, cu hrana de acasa sau de la gazde sarace, in multe lipsuri si greutati. Insa multe amintiri ramasera nesterse in sufletul lui Iosif din acesti ani cu calatorii care durau zile si nopti peste munti, acasa si inapoi la scoala, in cei patru ani traiti aici.

La vechiul gimnaziu romanesc din Beius, care era unul dintre cele mai insemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tanarul Iosif era printre cei mai buni la invatatura. La inspectii sau intreceri, el era adesea cel care salva situatia clasei sale si, uneori, chiar a scolii.

Sentimentele lui patriotice, caldura inimii si ascutimea mintii sale l-au facut curand iubit si pretuit tuturor, ajungand a fi considerat ca un fel de purtator de steag intre colegii sai.

Din vremea de atunci, se pastreaza un document care este de o mare insemnatate in a intari ceea ce am spus si vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru si al credintei noastre. E vorba despre un document publicat in revista Spre Lumina , din Iasi, in anul 1906, si care era o scrisoare adresata de studentul Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beius (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a scolii romanesti din aceasta parte a Ardealului subjugat de stapanirea maghiara catre un alt student din ultima clasa a unei astfel de scoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai tarziu ministru la Bucuresti), dar atunci elev, in clasa a VII-a, al Liceului National din Iasi.

Cineva, scriind mult mai tarziu despre aceasta, spunea urmatoarele:E o scrisoare istorica. Ea se produce in anul si in luna in care la Teatrul National din Bucuresti se dadea lupta pentru limba romaneasca , de catre tineretul nationalist, sub flacara entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poarta o pecete de mare valoare documentara pentru acela care era sa fie chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei miscari unice in istoria Bisericii romanesti. Cititorii vor aprecia, dupa acest document al unui scolar, daca el a fost, cum s-a spus in Lumina satelor , creatia cuiva de acolo, sau a fost cu mult inainte creat pentru...