De cate ori am avut sfantul prilej sa fiu la o nunta, gandul m-a desprins de pe pamant si m-a dus sus de tot, la inceputuri, cand Dumnezeu, dupa ce a creat intregul univers, a randuit un loc pentru cineva, nu pentru mine, nu pentru alte fiinte, ci pentru om. Pentru ca, spunea un intelept: []De cate ori am avut sfantul prilej sa fiu la o nunta, gandul m-a desprins de pe pamant si m-a dus sus de tot, la inceputuri, cand Dumnezeu, dupa ce a creat intregul univers, a randuit un loc pentru cineva, nu pentru mine, nu pentru alte fiinte, ci pentru om. Pentru ca, spunea un intelept: nu este minune mai mare in univers decat omul! Si este, intr-adevar. Nu pentru vreun inger, nu pentru altcineva a facut Dumnezeu gestul suprem care este inomenirea, ca sa ne poata indumnezei pe noi. Si starea de nunta m-a dus la inceputuri, la armonia cea dintai cand omul era impacat cu Dumnezeu, cand vrajmasul inca nu daduse tarcoale fericirii omului, in acele momente cand totul era in fratie si armonie, cand lupul nu prindea mielul, cand leul nu sfasia girafa, cand sarpele nu avea venin. Si iata, clipa aceea a ramas doar un simbol pentru noi. Diavolul nu putea suferi ca cineva in universul acesta sa fie fericit, ca Dumnezeu sa priveasca cu mila si indurare spre cineva.

Asa a pornit Lucrarea Oastei: cu semnul Crucii, cu Biserica, cu preotul, cu Tainele Pentru ca niciodata diavolul n-a putut sa inteleaga care este destinul omului, care este destinul universului. Diavolul a redus totul la el. Stralucirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, caci de altfel Lucifer inseamna purtator de lumina, el n-a stiut s-o foloseasca, n-a stiut s-o pretuiasca. El a intors-o asupra lui insusi si, prin cadere, prin prabusirea lui, el s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Ar fi putut Dumnezeu sa-l nimiceasca cu suflarea gurii Lui, dar daca l-ar fi nimicit, intreaga creatie s-ar fi uitat spre Dumnezeu si ar fi spus: El este puternic, el este totul, el nimiceste, inseamna ca ingerul cazut stia el ce stia. Dar Dumnezeu nu a facut lucrul acesta. Nu i-a dat satisfactie diavolului. Insa s-a facut un fel de ocol in existenta noastra, a oamenilor. A lasat intreaga creatie si a lasat pe om sa vada unde duce neascultarea si unde duce ascultarea. Astfel, intreaga istorie a omenirii de la caderea in pacat a fost o dara de sange. A trebuit sa treaca sute de ani pana cand omul, de la caderea in pacat, a putut sa ridice ochii spre Dumnezeu si sa cheme ajutorul Lui. Intreaga creatie era zguduita. Edenul pamantesc si-a pierdut frumusetea. Pamantul a devenit blestemat. Omul a pierdut frumusetea iubirii celei dintai. Da, asta a fost istoria noastra. Pomul cunoasterii de acolo a fost un pom prin care omul a dobandit cunoasterea, dar a dobandit si sentimentul si constiinta pacatului. El n-a murit fizic, dar a murit in ceea ce priveste fericirea si partasia cu Dumnezeu. Asta a fost istoria omului, asta a fost istoria Vechiului Testament: durere, moarte, suferinta. Iar momentele cele mai frumoase ale omului au fost umbrite, pentru ca pacatul statea intre el si Dumnezeu.

Prima pereche de oameni a dat nastere in continuare la nefericire. Intregul univers, intreaga creatie a lui Dumnezeu a privit spre om cu durere si a vazut unde duce neascultarea. Ingerii au vazut ce s-a intamplat cu oamenii, cu prima pereche de oameni care l-au urmat pe diavol, pe sarpele viclean. Si atunci ingerii au putut si ei sa vada, sa traga o concluzie ca oricine se rupe de El, de Creatorul, se prabuseste ca o stea care este desprinsa de forta de atractie a luminii, a lui Dumnezeu. Si atunci s-a pus ordine in...